recenzie

Un recurs la normalitate. Ce (mai) înseamnă a scrie o Dogmatică

18 Februarie 2017 / Teologie / Pr. Alin-Marian Pleșa
  • Sf. Iustin Popovici
    Sf. Iustin Popovici
  • Coperta primului volum al ediției românești
    Coperta primului volum al ediției românești
  • Sf. Iustin în perioada în care a scris acest volum
    Sf. Iustin în perioada în care a scris acest volum
  • icoana Sfântului Iustin, noul teolog
    icoana Sfântului Iustin, noul teolog
Un recurs la normalitate. Ce (mai) înseamnă a scrie o Dogmatică

 „Dogmaticianul ortodox trebuie să urmeze întru totul adevărurile dogmatice și să nu uite că și cu Sfinții se comunică prin rugăciune, post și priveghere.”

(Sf. Iustin Popovici)             

Lecturând primul volum al Dogmaticii Sfântului Iustin te afunzi în oceanul binecuvântat al cugetării bisericești, profund biblice și respirând învățătura marilor Părinți. E un recurs la normalitate, o întoarcere la Izvorul vieții plin de Duhul „Care a grăit prin prooroci”.

Chiar dacă, metodologic vorbind, este o abordare clasică, pe care unii s-ar grăbi să o caracterizeze scolastică, totuși, cartea respiră atmosfera echilibrată a modului de a cugeta sau gândi ortodox. O Ortodoxie deschisă, neîncrâncenată în dispute sterile, ci însetată de har și Adevăr, care are discernământul de a nu se lăsa sedusă de filozofiile sau teologiile eretice ale timpului dintotdeauna. Cititorul atent va fi sesizat deja, în ceea ce s-a tradus până acum în limba română, scrisul plin de sevă al unui om aplecat cu toată seriozitatea, cu toată ființa lui, spre adâncimile sau înălțimile teologiei patristice. E remarcabil aerul proaspăt al acestei scrieri, tradusă cu dibăcie în limba română, cu toate că ea a apărut în anul 1930 (primul volum), și nu ai cum să nu te întrebi de ce acest demers nu a fost făcut mai devreme. Dar, niciodată nu e prea târziu și, valoarea incontestabilă a acestui volum precum și a celor care, cu siguranță, vor urma, nu a fost afectată cu nimic de trecerea timpului. Dimpotrivă. Bogăția citatelor biblice și, mai ales, patristice îi dau un fundament solid și articulează dogmatic o viziune unică în spațiul teologiei ortodoxe de dinainte de ieșirea ei din robia babilonică a teologiei scolastice a ultimelor secole. Încă odată, teologia ortodoxă își arată capacitatea uimitoare de a oferi răspunsuri omului dintotdeauna aflat într-o permanentă căutare de sens. E prezent aici un mod autentic de a cugeta ortodox, echilibrat și luminos deopotrivă. O viziune senină, optimistă, plină de dragoste ce invită la un permanent dialog cu Hristos și cu ucenicii Săi hristofori, cum îi numește adesea Sf. Iustin. Temele abordate, deși importante și greu de dezvoltat fără a cădea într-un limbaj de lemn, fosilizat și cunoscut doar de câțiva, se regăsesc aici bogate, privite din interiorul lor, pentru că autorul nu doar vorbește despre ele, ci trăiește și gândește împreună și pentru ele. Scopul scrierii lor nu este unul pur didactic, ci unul duhovnicesc, dincolo de înțelesurile sărace ale lumii. Autorul însuși subliniază, numind orice încercare de a prezenta dogmele Sfintei Biserici filosofia Duhului Sfânt, că aceasta este singura artă care, din ființa umană pestriță și foarte complexă, poate plăsmui o persoană după chipul lui Dumnezeu și cu chipul lui Hristos. (p. 10)

Când auzim de un tratat de teologie dogmatică ne așteptăm la un limbaj atent ales, didactic, sec de cele mai multe ori. Or, aici există multă spiritualitate ortodoxă, apropiere smerită de Cel ce locuiește în lumina cea neapropiată, o cunoaștere profundă a ființei umane, aducătoare de mult folos duhovnicesc. Poate fi oricând o lectură ce rodește adânc în inima cititorului. Nu e o carte care se adresează în mod exclusiv teologilor sau specialiștilor, ci una care poate fi citită ascultând ceea ce îți vorbește inima.  Se vede aici erudiția dar și simplitatea cu care Sfântul reușește să scrie, smerit și atent la ce grăiește Duhul, o carte unică prin felul în care este exprimată Ortodoxia.

 E de remarcat ușurința cu care autorul citează din diverși autori, Sfinți sau doar scriitori bisericești, răsăriteni sau apuseni, reușind să surprindă esențialul și să fie convingător în expunerea sa. De asemenea, textul biblic îi este foarte familiar și îi surprinde prospețimea, citându-l bogat și cu pătrundere duhovnicească. În același timp, nu forțează și nu trădează sensul textelor citate, ci le așează, inspirat, într-o viziune cuprinzătoare. Aș îndrăzni să numesc felul în care citează sfântul autor ca un dialog peste veacuri, în același Duh, cu Sfinții Părinți. Un dialog deschis tuturor celor care vor să se „prindă” în el, de ieri, de azi și dintotdeauna.

Constat limpezimea duhovnicească a Sfântului Iustin Popovici, limpezime care dezvăluie o minte luminată de sus, profunde frământări interioare, întrebări care și-au găsit răspunsuri în intimitatea rugăciunii și a nevoințelor ascetice. Nu vom găsi aici rezultatul unui efort intelectual, ci al unuia duhovnicesc dublat de adierea răcoritoare a Duhului Care pe toate le cercetează. Probleme delicate ale teologiei sunt deslușite într-o manieră uluitor de simplă, dar nu simplificatoare, ajutat fiind în permanență de luminile Tradiției patristice la care face referire constant. Temele se întrepătrund, nu sunt rupte artificial unele de altele și, peste tot, Persoana Fiului lui Dumnezeu înomenit este prezentă legând toate într-un tot unitar și armonios: Dogmatica este un mozaic sui generis. Ea ordonează și clasifică veșnicele adevăruri dogmatice după proprietățile lor, le aranjează și le clasifică după lumină cu care strălucesc, și așa, în mozaicul adevărurilor veșnice, se obține chipul lui Hristos, chipul întregii Revelații a Vechiului și Noului Testament. (p. 14)

De exemplu, felul în care prezintă păcatul și consecințele lui nefaste asupra omului în integritatea ființei sale, este clar și privit într-o lumină duhovnicească care nu lasă nimic neelucidat printr-o lectură atentă a textului biblic în atmosfera cugetului bisericesc și profund uman, totodată. De fapt, sufletul protopărinților noștri a murit înaintea trupului. Pentru că neascultarea este păcatul nu al trupului, ci al voinței. Iar voința este proprie sufletului, din care a și început toată pustiirea firii noastre. Păcatul nu este altceva decât depărtarea de la Dumnezeu, Cel Care este singura și adevărata viață. Primul om a trăit mulți ani după neascultarea sa, după  păcat, ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu a mințit când a spus: „În ziua în care vei gusta din el, vei muri”. Deoarece, prin însăși depărtarea a omului de la viața cea adevărată, osândirea sa la moarte a fost confirmată în aceeași zi. (Sf. Grigorie de Nyssa, citat la p. 398)

Ar mai fi de remarcat felul în care este tratat subiectul proniei dumnezeiești, înainte și după căderea omului, impresionând efortul autorului de a vorbi de nemăsurata iubire de oameni a Celui ce pe toate le cerecetează, le rânduiește și, mai ales, Se îngrijește de cea mai iubită făptură a Sa. Nimic nu poate schimba pe Cel neschimbat. Așadar: Pronia lui Dumnezeu pentru oamenii căzuți se reflectă și în faptul că Dumnezeu le „dă cu belșug toate” cele trebuincioase pentru viață, poartă de grijă tuturor și fiecăruia, trimite ajutor, „cântărește inimile”, „cercetează duhurile”, conlucrează cu cei care se ostenesc, fiind iubitor de oameni stabilește granițele vieții și activității tuturor oamenilor, veghează atent asupra vieții tuturor oamenilor de la naștere până la mormânt, poartă de grijă tuturor cu o iubire mai mare decât cea a mamei, dispune de toate evenimentele din viața omenească, face bine tuturor oamenilor fără părtinire, în mod deosebit îi sprijină pe cei drepți, îi apără cu scutul milei Sale. (pp. 446-447)

Mărturisesc că, lecturând acest regal de teologie ortodoxă, mă duc mai îndreptat la calea mea ce trebuie să se identifice din ce în ce mai mult cu Calea-Hristos. Mă întorc încărcat de darurile cu care Părintele Iustin Popovici a fost binecuvântat de sus. Las această carte deschisă pe masa sufletului meu și încerc să învăț mai bine veșnica lecție a Dumnezeiescul Învățător Care ne-a predat-o prin cei mai iscusiți ucenici ai Săi: Sfinții Părinți ai Bisericii, Școala pururea deschisă spre toți oamenii acestui veac. În mod sigur, Părintele a găsit modul cel mai bun de a ajunge la sufletele noastre deoarece, cei care o vor citi, cu siguranță se vor simți pătrunși la inimă asemenea celor din ziua Cincizecimii.

[recenzie la volumul Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol.I, trad. din limba sârbă de diac. Zarko Markovski, Ed. Doxologia, Iași, 2017]

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular