La Sărbătoarea Bunei Vestiri

Apologia Sfântului Nicodim Aghioritul privitoare la Maica Domnului

25 Martie 2016 / Teologie
  • Paraclisul Mănăstirii Chora, Constantinopol, sec. XIV
    Paraclisul Mănăstirii Chora, Constantinopol, sec. XIV
  • Paraclisul Mănăstirii Chora, Constantinopol, sec. XIV
    Paraclisul Mănăstirii Chora, Constantinopol, sec. XIV

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL

Apologie pentru însemnarea pusă în cartea „Războiul nevăzut”

despre Doamna noastră de-Dumnezeu-Născătoarea[1]

 

Fiindcă oarecare învăţaţi care se îndeletnicesc îndeosebi cu sfânta teologie citind însemnarea pe care o am despre Doamna noastră de-Dumnezeu-Născătoarea în cartea recent tipărită a Războiului nevăzut sunt nedumeriţi de: 1. cum am zis că, dacă presupunând ipotetic că toţi oamenii şi celelalte creaturi ar fi devenit rele, singură Doamna de-Dumnezeu-Născătoare ar fi fost de ajuns să mulţumească pe Dumnezeu? şi 2. cum am zis că toată lumea inteligibilă şi sensibilă [spirituală şi materială] s-a făcut pentru acest scop, adică pen­tru Doamna de-Dumnezeu-Născătoarea, şi iarăşi Doamna de-Dumnezeu-Născătoarea s-a făcut pentru Domnul nostru Iisus Hristos? – fiindcă, zic, unii sunt nedumeriţi despre acestea, dau aici un răspuns [şi o apărare – apologoumai] pe scurt, spre soluţionarea nedumeririlor [aporiilor] lor.

... La punctul 2. răspund că nu numai toată lumea inteli­gibilă şi sensibilă s-a făcut pentru acest scop, adică pentru Doamna de-Dumnezeu-Născătoarea, iar Doamna de-Dumnezeu-Născătoarea s-a făcut pentru Domnul nostru Iisus Hristos, cum arată aceasta clar şi limpede înţeleptul şi preateologicul Iosif Vrienios, care zice cuvânt de cuvânt aşa: „Şi ca să vorbesc concentrat, întreg scopul lumii acesteia, al tuturor ele­mentelor şi speciilor întregii creaţii, şi al întregului gen uman, şi al tuturor seminţiilor lui, al tuturor veacurilor şi al tuturor vremurilor este pe de o parte floarea: Stăpâna de-Dumnezeu-Născătoarea, iar pe de altă parte preafrumosul ei rod (zic aceasta după umanitate): Fiul Acesteia Cel Unul-născut” (Cuv. 2 la Buna Vestire, vol. 2, p. 143). Nu răspund însă zi­când numai aceasta, ci, pe lângă acestea, spun că toată lumea inteligibilă şi sensibilă a fost precunoscută şi prehotărâtă din veac pentru acest scop. De unde se vede aceasta? Din cele ce se vor spune în continuare. Fiindcă dumnezeieştile Scripturi dau mărturie că taina Iconomiei în trup a lui Dumnezeu Cuvântul e începutul tuturor căilor Domnului, că ea este mai întâi decât toate creaturile şi că a fost prehotărâtă înaintea prehotărârii tuturor celor mântuiţi; iar zicerile Scripturilor prin care se dă mărturie de acestea sunt: „Domnul m-a zidit început al căilor Lui, spre lucrurile Lui”, „înainte de veac m-a întemeiat pe mine” [Pr. 8, 22-23]; „Care este chip al Dum­nezeului nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea” [Col. 1, 15], (Vezi că nu a spus aici simplu „decât „zidirea”, ci „de­cât toată zidirea”, adică şi cea inteligibilă, şi cea sensibilă); şi aceasta: „pe cei pe care i-a precunoscut, pe aceştia i-a şi prehotărât să fie conform chipului [icoanei] Fiului Său, ca să fie El întâi-născut între mulţi fraţi” [Rm. 8, 29].

Cu dumnezeieştile Scripturi conglăsuiesc şi mulţi din dum­nezeieştii Părinţi, care tâlcuind zicerile de mai sus („Domnul m-a zidit...” şi „mai întâi născut decât toată zidirea”), zic că acestea se înţeleg despre Iisus Hristos, nu după divinitate, fiindcă, întrucât este Dumnezeu, ca Unul ce este de-o-fiinţă şi împreună-veşnic cu Tatăl, nici nu a fost zidit de Dumnezeu, nici nu e cea dintâi dintre zidiri, cum blasfemia Arie, ci se înţelege după umanitatea Lui, pe care, adică, Dumnezeu a precunoscut-o înaintea oricărui alt lucru, ca început al hotărâ­rilor Lui dumnezeieşti şi veşnice, ca fiind cea dintâi dintre toate făpturile; Părinţii aceştia sunt Marele Atanasie (Contra arienilor, cuv. III şi IV), Chirii al Alexandriei (Tezaurele IV, 4, 6 şi 8) şi dumnezeiescul Augustin (Despre Treime, cartea I).

Iar că prehotărârea lui Hristos e începutul prehotărârii tu­turor celor mântuiţi dă mărturie Apostolul care zice mai sus: „pe aceştia i-a prehotărât să fie conform chipului [icoanei] Fiului Său” şi mărturiseşte împreună cu el şi Oikoumenios, care tâlcuieşte această zicere: „ceea ce este Fiul lui Dumne­zeu după fire în întrupare (adică sfânt şi fără de păcat) aceasta s-au făcut şi ei după har, iar chip [icoană] a lui Dumnezeu numeşte iconomia şi trupul Lui de aici”. Că acest chip [icoană] este acesta – ca fiind viaţa în sfinţire şi petrecerea fără de prihană faţă de orice lucru – l-a tâlcuit şi Chiril al Alexan­drei, citat de Oikoumenios, şi Koresios, care expune mai larg această dogmă în cartea despre prehotărâre [predestinare].

Zice însă şi de-Dumnezeu-purtătorul Maxim despre dum­nezeiasca întrupare în cel de-al 60-lea răspuns la nedumeri­rile biblice ale lui Talasie acestea: „Aceasta este taina cea mare şi ascunsă, acesta e sfârşitul fericit pentru care s-au al­cătuit toate, acesta e scopul dumnezeiesc gândit înainte de începutul fiinţelor, pe care definindu-l, spunem că este un sfârşit mai-dinainte cugetat, pentru care sunt toate, iar el pentru nici unul. Spre acest sfârşit privind, a adus Dumnezeu la existenţă fiinţa tuturor celor ce sunt. Acesta este capătul proniei şi al celor proniate, după care la Dumnezeu este reca­pitularea tuturor celor făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile şi arată sfatul cel mare al lui Dumnezeu cel suprainfinit, şi care preexistă de infinite ori infinit înaintea veacurilor, sfat al cărui Vestitor [înger] s-a făcut Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om după fi­inţă şi, dacă ne este îngăduit a zice, făcând descoperit însuşi «adâncul cel mai lăuntric al Bunătăţii Tatălui şi arătând în El sfârşitul pentru care şi-au luat cu înţelepciune începutul existenţei celei făcute”. Auzi cum pentru această taină au fost precunoscute, prehotărâte şi s-au făcut toate, iar ea n-a fost precunoscută, prehotărâtă şi nici nu s-a făcut pentru nici un sfârşit [ţel]?

Aproape aceleaşi lucruri cu de-Dumnezeu-purtătorul Ma­xim le teologhiseşte şi marele Grigorie [Palama] al Tesalonicului care în Cuvântarea la Lumini [Botez] zice cuvânt de cuvânt acestea: „Spunând Tatăl despre Cel ce se boteza după trup: «Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru Care bine am vo­it», a arătat că toate celelalte, cele făcute prin Profeţi, legiuirile, făgăduinţele, înfierile erau nedesăvârşite şi nu s-au spus şi săvârşit după voinţa iniţială a lui Dumnezeu, ci priveau spre sfârşitul de acum, şi chiar şi acelea au fost desăvârşite prin ceea ce s-a săvârşit acum. Şi ce vorbesc de legiuirile, făgăduinţele şi înfierile prin Prooroci? Fiindcă şi întemeie­rea dintru început a lumii privea spre Acesta, adică spre Cel care ca Fiu al Omului se boteza jos, iar de sus era mărturisit ca unic Fiu iubit al lui Dumnezeu, pentru Care şi prin Care sunt toate, după cum spune Apostolul. Aşadar, şi aducerea la existenţă dintru început a omului plăsmuit după chipul lui Dumnezeu s-a făcut pentru El, ca să poată cuprinde cândva Arhetipul. Şi legea dată de Dumnezeu în rai era pentru El; căci nu l-ar fi pus pe om Cel ce l-a pus acolo, dacă era să rămână cu totul nedesăvârşit. Şi cele zise şi făcute de Dumnezeu, şi care vin după El, aproape toate s-au făcut pentru El. De nu va zice cineva bine că şi toate cele mai presus de lume, adică firile şi cetele îngereşti şi rânduielile de acolo tind de la bun început spre acest ţel: iconomia divino-umană [teandrică] căreia i-au slujit de la început şi până la sfârşit. Căci «bunăvoire» este aici voia lui Dumnezeu iniţială, bună şi desăvârşită, iar Aces­ta este Singurul «întru care a binevoit», Se odihneşte şi Îşi găseşte plăcerea în chip desăvârşit Tatăl: Sfetnicul Lui minu­nat, îngerul Sfatului Său celui mare, Care-l aude şi grăieşte de la Însuşi Tatăl Lui, dăruind viaţă celor ce-l ascultă”. Auzi deci că de aceea l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, ca să poată cuprinde Arhetipul prin întrupare? De aceea l-a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii inteligibile şi sensibile, ca recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca, unindu-se cu El, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele cereşti şi cele pământeşti, cum zice Pavel, şi să devină Creator şi creatură într-un singur ipostas, după cum zice şi de-Dumnezeu-purtătorul Maxim. Iar de faptul că întruparea lui Dumnezeu era necesară dă mărturie dumnezeiescul Chiril al Alexandriei (în cap. 17 al Comentariului la Evanghelia după Matei). ... Dar şi sfinţitul Augustin zice în Enchiridion (cap. 26) că de aceea a luat trup Dumnezeu, ca să fericească sufletul şi trupul omului: sufletul prin divinitatea Lui, trupul prin umanitatea Lui.

Şi las aici deoparte a mai spune aceea că şi cetele îngeri­lor aveau nevoie de iconomia în trup, nu numai ca prin ea să-şi ia neschimbabilitatea, fiindcă după părerea multor teo­logi înainte de aceasta încă nu o aveau, ci ca prin aceasta să se facă şi mai încăpători şi să se bucure în consecinţă de lu­minările şi tainele tearhice. De aceea a zis înţeleptul Teodoret că, după Întrupare, îngerii văd pe Dumnezeu nu în asemăna­rea slavei ca mai înainte, ci în acoperământul viu şi adevărat al trupului, şi de aceea Pavel a spus că Hristos (după umani­tate) e „cap peste toate”. Sau, cum scrie dumnezeiescul Ieronim: „cap peste întreaga Biserică a îngerilor şi a oame­nilor” [Ef. 1, 22]. Zice şi Dionisie Areopagitul despre îngeri acestea: „învrednicindu-se de comuniunea lui Iisus, ei nu-şi mai imprimă asemănarea teurgică ca o formă în asemănări sfinte plăsmuite, ci se apropie de El cu adevărat într-o îm­părtăşire primă a cunoaşterii luminilor Lui teurgice” (Despre ierarhiile cereşti cap. 7). Zice şi Sfântul Isaac: „Înainte de venirea în trup a lui Hristos nu le era cu putinţă [îngerilor] să intre după putere la aceste taine, dar de când S-a întrupat Lo­gosul, li s-a deschis uşa în Iisus” (Cuv. 84).

Încă şi sfinţitul propovăduitor Miniat zice aceasta foarte limpede la Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos: „Taina cea mare a Iconomiei în trup, aşa cum este opera cea mai sublimă, nobilă şi desăvârşită a înţelepciunii şi puterii crea­toare dumnezeieşti, aşa a fost precugetată şi precunoscută de mintea lui Dumnezeu care toate le poartă, mai înainte de ori­ce altceva. Înainte de a prehotărî creaţia, fie a îngerilor, fie a oamenilor, fie a oricărei alte creaturi, Dumnezeu a prehotărât în sfatul Lui cel veşnic Întruparea Cuvântului dumnezeiesc. De aceea, în dumnezeieştile Scripturi, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu se numeşte «început al căilor Domnului», iar însuşi Cuvântul dumnezeiesc întrupat e numit «mai-întâi-născut decât toată zidirea»”. Iar în continuare, grăind cele ce le-am spus mai sus, adaugă: „După cuviinţă a fost prehotărâtă înaintea tuturor lucrurilor Lui Iconomia în trup, pentru că, zic sfinţii teologi, cel mai mult dintre toate lucrurile lui Dumne­zeu aduce slavă lui Dumnezeu Iconomia în trup. Toţi oamenii împreună, toţi îngerii laolaltă nu ajung să dea atâta slavă lui Dumnezeu, cât Îi dă singur Cuvântul întrupat, Dumnezeu-omul. Care, vorbind despre aceasta cu Tatăl Său Cel fără de început, zice: «Eu te-am preamărit pe pământ»” Iar dacă, după acest înţelept dascăl taina Întrupării a fost precunoscută şi prehotărâtă înainte de orice altă creatură, urmează că ea este ţelul pentru care au fost precunoscute şi prehotărâte toate creaturile, ca unele precunoscute şi prehotărâte după acela.

Dar şi Gheorghios Koresios, în Aporiile asupra Iconomiei în trup, zice că, după Chiril al Alexandriei şi alţi învăţători, Hristos este numit ţel [sfârşit] al lucrurilor lui Dumnezeu. Iar dacă Hristos este numit ţel [sfârşit] al lucrurilor lui Dumne­zeu după umanitate, iar după Aristotel (cartea a VII-a a Me­tafizicii) şi toţi metafizicienii mai vechi şi mai noi ţelul [sco­pul] oricărui lucru este mai întâi în teorie şi în cunoaştere, iar mai apoi în practică şi realizare, urmează că şi Hristos, după umanitatea în care este ţel [sfârşit al] lucrurilor lui Dumnezeu, a fost mai întâi precunoscut şi gândit teoretic de Dumnezeu, şi ulterior a fost făcut în fapt, fiindcă după filozofi toate cele medii sunt specificate de ţelul [scopul] care preexistă în minte. Apoi taina Iconomiei în trup este denumită de Isaia sfatul cel vechi al lui Dumnezeu, căci zice: „Doamne, Dumnezeule, Te voi slăvi, voi cânta numele Tău, că ai făcut lucruri minu­nate, sfat vechi şi adevărat” [Is. 25, 1]. „Vechi” se numeşte ca originar şi mai întâi decât toate celelalte sfaturi ale lui Dum­nezeu; iar dacă ar fi fost un alt sfat precunoscut înaintea aces­tuia, nu ar mai fi fost numit vechi, ci mai degrabă „mai nou” şi „următor”.

Voi spune însă un cuvânt încă şi mai înalt şi mai adânc. Trei lucruri se găsesc în Dumnezeu: fiinţă, ipostas şi energie: energia e exterioară, ipostasul e mai interior, iar fiinţa are interioritate maximă; căci spune Marele Vasile: „Energiile lui Dumnezeu pogoară la noi, dar fiinţa lui rămâne neapropiată”. În conformitate cu acestea trei, Dumnezeu a avut din veac trei relaţii generale: Tatăl a avut ca relaţie să aibă comuniune după fiinţă cu Fiul cel de-o-fiinţă şi cu Duhul Sfânt: pe Unul născându-L, iar pe Celălalt purcezându-L din veac; căci dacă Dumnezeu ar fi rămas cu totul arelaţional şi absolut, n-ar fi avut Fiu, nici Duh Sfânt, nici n-ar fi împărtăşit Acestora fi­inţa Lui, pentru că după fiinţă cei Trei sunt una. Fiul a avut ca relaţie să aibă comuniune după ipostas cu umanitatea, pentru care a precunoscut o relaţie şi a prehotărât unirea reală cu ea în timp; căci, neavând un ipostas propriu, umanitatea Lui s-a împărtăşit de ipostasul Fiului, în care şi-a primit exis­tenţă. Dumnezeu (şi mai cu seamă Duhul Sfânt, Care după Koresios şi ceilalţi teologi, reprezintă prin excelenţă energia comună a fericitei Treimi) a avut apoi din veac ca relaţie să intre în comuniune după energie cu toate celelalte creaturi, drept pentru care a precunoscut o relaţie şi a prehotărât să se facă toate creaturile inteligibile şi sensibile; deoarece creatu­rile se împărtăşesc numai de energia şi puterea lui Dumne­zeu, iar nu de ipostas sau fiinţă şi fire, ca unele ce-şi primesc existenţa în puterea şi energia divină. Acestea, deci, fiind pre­cunoscute, fiindcă ipostasul e mai interior decât energia, ur­mează că relaţia după ipostas e mai interioară decât relaţia după energie; iar dacă e aşa, atunci şi preştiinţa şi prehotărârea lui Dumnezeu Cuvântul după relaţia ipostasului e mai interioară decât preştiinţa şi predeterminarea celorlalte crea­turi după relaţia energiei. Iar dacă preştiinţa umanităţii lui Hristos e mai interioară, e evident că după ordine aceasta e anterioară şi cauză a preştiinţei creaturilor; pentru că şi ipos­tasul divin pe care se sprijină relaţia şi preştiinţa umanităţii este, după toţi teologii, cauză a energiei divine, pe care ener­gie se sprijină relaţia şi preştiinţa tuturor creaturilor.

De cele spuse legăm şi faptul că aproape cu aceleaşi nume sublime şi vrednice de Dumnezeu cu care teologhiseşte mai sus de-Dumnezeu-purtătorul Maxim taina Iconomiei în trup, cu aceeaşi laudă Andrei Criteanul, divinul între melozi şi pătrunzătorul între teologi, şi substratul de viaţă începător şi de Dumnezeu primitor al Născătoarei de Dumnezeu, ca un organ şi un intermediar fără mijlocire şi o împreună-cauză foarte necesară, fără de care nu s-ar fi realizat această taină. Cum altfel, decât ca pe o Maică a lui Dumnezeu-Cuvântul întru­pat? Fiindcă aşa teologhiseşte despre ea în cel de-al doilea cuvânt din cele trei la Adormire: „Prin urmare, trupul Năs­cătoarei de Dumnezeu e de-viaţă-începător, primind de la Dumnezeire: plinătatea începătoare de viaţă, închipuirea asemănătoare a frumuseţii originare, materia prea armonioasă a dumnezeieştii Întrupări; lumea mare în cea mică a Celui ce a adus la existenţă lumea din cele ce nu erau. Acesta este ca­pătul testamentelor pe care le-a aşezat pentru noi Dumnezeu; aceasta e arătarea adâncurilor ascunse ale dumnezeieştii necuprinderi; acesta e scopul gândit înainte de veci de Făcă­torul veacurilor; aceasta e cununa proorocirilor dumnezeieşti; acesta e sfatul negrăit şi supranecunoscut al purtării de grijă celei mai înainte fără de început pentru om”, şi celelalte. Iar dacă Născătoarea de Dumnezeu e numită de acest teolog scop dinainte gândit al lui Dumnezeu, iar definind acest scop mai înainte gândit, de-Dumnezeu-purtătorul Maxim a zis că este un ţel [sfârşit] dinainte gândit, urmează că n-ar fi neverosimil dacă şi Născătoarea de Dumnezeu ar fi numită ţel [sfârşit] dinainte gândit, spre care privind Dumnezeu, a adus la exis­tenţă fiinţele existenţelor, adică lumea inteligibilă şi sensibi­lă. Măcar că ţelul [sfârşitul] acesta era pentru ţelul [sfârşitul] cel mai de pe urmă al tuturor, adică pentru Înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul cea mai înainte hotărâtă, de a se face nemijlocit dintr-însa. Fiindcă aceasta se arată din împlinirea [scopului]. Căci prin Născătoarea de Dumnezeu lumea inte­ligibilă a îngerilor s-a învrednicit de neschimbabilitate, iar lumea sensibilă a oamenilor de cunoaşterea lui Dumnezeu, precum dă mărturie vestitul între teologi şi învăţători Iosif Vrienios, care zice (în Cuvântul al II-lea la Naşterea Născă­toarei de Dumnezeu): „Alt cer însufleţit şi cuvântător a făcut [Dumnezeu], ca prin aceasta să-i pună în rânduială şi pe oa­meni spre cunoaşterea Lui, şi pe îngerii care n-au căzut spre neschimbabilitate” (vol. III, p. 15). Şi acum Doamna Născă­toarea de Dumnezeu, ca o Maică a lui Dumnezeu fiind ne­mijlocit după Dumnezeu şi depăşind neasemănat nu numai pe oameni, ci şi însăşi cetele cele dintâi şi mai înalte ale îngeri­lor, Heruvimii şi Serafimii, împarte prin sine bogăţia tuturor darurilor și luminărilor care vin de la Dumnezeu tuturor, în­gerilor şi oamenilor, cum cugetă în comun întreaga Biserică a lui Hristos.

(...) De ce a spus mai sus de-Dumnezeu-purtătorul Maxim că pentru taina dumnezeieştii Întrupări s-au făcut toate crea­turile, iar ea nu s-a făcut pentru nici un ţel [sfârşit], de vreme ce dumnezeieştile Scripturi şi ceilalţi Părinţi de-Dumnezeu-purtători vestesc deschis că această taină s-a făcut pentru replămădirea şi mântuirea oamenilor? Mi se pare fiindcă, după metafizicieni, unele sunt numai mijloace și nu scopuri, iar altele sunt şi mijloace, şi au şi scopurile în ele, adică pen­tru cele inferioare sunt scopuri, iar pentru cele superioare mijloace; dar există şi unele care sunt numai scopuri şi nu mijloace, care se numesc şi scopuri ale scopurilor, ca fiind superioare tuturor. De aceea, de-Dumnezeu-purtătorul Maxim teologhiseşte aici că taina întrupării lui Dumnezeu Cu­vântul e numai scop, iar nu mijloc, ca fiind cea mai înaltă şi sublimă dintre toate operele Sfintei Treimi şi scopul cel mai înalt al tuturor scopurilor, pentru care sunt toate, iar el pentru nici unul. Pentru că ce mai înalt decât unirea după ipostas a Creatorului şi creaţiei? – chiar dacă, privită dintr-un alt punct de vedere, ea s-a făcut pentru replăsmuirea şi mântuirea oame­nilor. Şi, ca să vorbim general, taina dumnezeieştii Întrupări e început şi sfârşit, principiu şi scop al tuturor creaturilor, in­teligibile, sensibile şi mixte. E început al tuturor creaturilor pentru că preştiinţa şi prehotărârea acestei taine s-a făcut în­ceput şi cauză a preştiinţei, prehotărârii şi creării tuturor creaturilor, după acel cuvînt: „Domnul m-a zidit început al căilor Lui, spre lucrurile Lui” şi „Mai-întâi-născut decât toată zidirea” spuse despre Fiul şi Cuvântul ca om, precum am zis mai sus. Zice însă şi de-Dumnezeu-purtătorul Maxim în cea de-a 60-a soluţie la aporiile scripturistice ale lui Talasie: Pentru Hristos, adică pentru taina lui Hristos, au luat înce­putul şi sfârşitul existenţei toate veacurile şi cele din aceste veacuri. Fiindcă a fost dinainte gândită o unire a veacurilor, a limitatului şi nelimitatului, a măsurii şi imensului, a finitului şi infinitului, a Creatorului şi creatului, a stabilităţii şi mişcă­rii, care s-a făcut arătându-se în Hristos, în vremile de pe ur­mă, dând o împlinire preştiinţei lui Dumnezeu prin ea însăşi”.

Dar această taină s-a făcut şi mijloc, pentru că a dăruit împlinire preştiinţei lui Dumnezeu, cum a spus mai înainte dumnezeiescul Maxim; a dăruit neschimbabilitate îngerilor şi nemişcare spre rău, cum am spus mai sus, după dumnezeies­cul Grigorie al Tesalonicului, după Iosif Vrienios şi după Nikita; iar această neschimbabilitate a îngerilor Grigorie Teologul în Cuvântul la Paşti a numit-o mântuire a lumii nevă­zute. Dar şi dumnezeiescul Maxim spunea că taina Întrupării a fost prehotărâtă „ca în jurul a ceea ce este cu totul nemişcat după fiinţă să se stabilizeze [oprească] cele mişcate prin fire, ieşind din mişcarea spre ele însele şi spre altele”, despre care scoliastul lui Maxim spune că „prin unirea cu Dumnezeu toa­te se prefac spre neschimbabilitate”; a dăruit oamenilor dez­legarea păcatului strămoşesc, dăruire a harului dumnezeiesc, nestricăciune, nemurire, neschimbabilitate, mântuire şi alte zeci de mii de lucruri bune.

Este însă şi scop [ţel, sfârşit] acestă taină, întrucât s-a făcut pentru îngeri şi oameni, şi pentru întreaga zidire, desă­vârşire şi îndumnezeire, slavă şi fericire; şi întrucât s-a făcut recapitulare a celor cereşti şi pământeşti, şi unire după ipostas a Creatorului şi creaturilor, şi slavă a Tatălui fără de început, Care este preamărit nu de simple creaturi, ci de Însuşi Fiul şi Cuvântul Lui după fiinţă, Care poartă firea oamenilor. Acest scop este cel mai înalt dintre toate, după care nu există alt ţel mai înalt, pentru care sunt toate, iar el nu este pentru nici unul, după cum spunea iarăşi dumnezeiescul Maxim. „Ca în numele lui Iisus, zice Apostolul, să se plece tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos.” De ce? şi pentru ce? „întru slava lui Dumnezeu Tatăl” [Flp. 2, 10-11].

Din cele spuse, oricine poate concluziona că taina Întrupă­rii trebuia să se facă în mod indispensabil. În primul rând pentru că această taină era voinţa iniţială a lui Dumnezeu, cum am spus după Grigorie al Tesalonicului, având drept ca­uză primară a punerii ei în mişcare bunătatea infinită, fiinţială şi suprabună a lui Dumnezeu sau, mai degrabă, însuşi adâncul cel mai interior al bunătăţii Tatălui, cum spunea dumnezeiescul Maxim; iar în al doilea rând pentru că era ne­cesar tuturor creaturilor inteligibile şi sensibile, ca început, mijloc şi sfârşit al lor, după cum s-a arătat.

Aceste puţine lucruri sunt destule, socot, ca răspuns ju­decătorilor şi cititorilor pricepuţi ai însemnării mele mai sus-zise despre Doamna de-Dumnezeu-Născătoarea, pe care îi rog să nu mă defaime fără rost; căci n-am scris aceasta acolo după părerea şi opinia mea proprie, ci urmând opiniei teologilor sus-zişi. Iar dacă unii mişcaţi de împătimire (care mă rog să nu fie) mă acuză, să acuze mai degrabă pe de-Dumnezeu-purtătorul Maxim, pe Grigorie [Palama] al Tesa­lonicului, pe marele Andrei şi pe ceilalţi, de la care am primit ca un cerşetor această opinie.

Transcriere de Constantin Fădur, după traducerea publicată de diac. Ioan I. Ică jr. în volumul P. Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1999, pp. 235-245.

 

[1] Symbouleutikon encheiridion etoi peri phylakes ton pente aistheseon [manual sfătuitor sau despre paza celor cinci simţiri], ekd. S. Schoinas, Volos, 1969, pp. 207-216. Trad. diac. Ioan I. Ică jr.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.