Cincizecimea nu este ziua de naștere a Bisericii

Pentru anumite grupuri, sărbătorirea Cincizecimii ca „zi de naștere” a Bisericii, constituie un lucru de la sine înțeles. Este un fapt bine-intenționat, sau poate chiar adevărat într-un anume sens, dar are tendința de a înfățișa Biserica așa cum ea nu este. Sfântul Pavel numește Biserica „stâlpul și temelia adevărului”. Acest tip de concept instituțional, care marchează o anumită zi din anul 33 d.Hr. ca pe o dată a înființării (precum fondarea Romei sau a firmei Coca-Cola), ar face din descrierea Sfântului Pavel un lucru extrem de absurd. Apostolul a depus un efort susținut în ceea ce privește întemeierea comunităților creștine, în predicare, învățare, îndreptare, dojenire, îmbărbătare, etc. Comunitățile descrise în epistolele sale arată mult prea firave pentru a putea fi prezentate drept stâlp și temelie a vreunui lucru. Și totuși, iată-le. Într-adevăr, este corect să afirmăm că Biserica „nu se va clătina”.

Voi cita un mic fragment din cartea Wounded by Love, ce aparține Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, unde profunzimea Scripturii este expusă cu limpezime: „Biserica nu are nici început și nici sfârșit, ci este veșnică, după chipul întemeietorului ei, Dumnezeul Treimic, Cel fără început, fără de sfârșit, și veșnic. Ea este necreată, la fel cum Dumnezeu este necreat. Există mai înainte de veacuri, de îngeri, de crearea lumii – mai înainte de întemeierea lumii, așa cum zice Apostolul Pavel. Ea este un așezământ divin, și în ea sălășluiește toată plinătatea dumnezeirii. Este expresia înțelepciunii celei nespus de felurite a lui Dumnezeu. Taină a tainelor, ea a fost ascunsă și apoi descoperită în vremurile din urmă. Biserica rămâne neclătinată deoarece rădăcinile ei sunt înfipte în iubirea și înțeleapta purtare-de-grijă ale lui Dumnezeu. Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi reprezintă Biserica cea veșnică”.

Merită să reflectăm asupra faptului că, în tradiția rusă, ziua Cincizecimii este prăznuită ca Troița (Троица), adică sărbătoarea Sfintei Treimi. Icoana cea mai asociată acestei sărbători este Ospitalitatea lui Avraam, reprezentând vizita celor trei îngeri, [eveniment] descris în Facerea 18.

Bierica este împlinirea scopului veșnic al lui Dumnezeu, acela „ca toate să fie unite în Hristos”. Este locul unirii dintre cer și pământ, al unirii noastre cu Dumnezeu. Atunci când zicem „Biserică”, ne referim la viața noastră de comuniune cu Dumnezeu.

Neînțelegerea noastră cu privire la aceste aspecte este determinată de perspectiva greșită asupra mântuirii. Am fost zidiți pentru unirea cu Dumnezeu, și pentru acest scop am fost plăsmuiți în chipul și asemănarea Sa. Ceea ce este denumit prin „cădere”, constituie o abatere de la acel scop unic, în timp ce mântuirea înseamnă restaurarea adevăratei noastre vieți. Sfântul Pavel zice în acest sens: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate întru El, întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte - după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale...” (Efeseni 1, 9-11).

În locul acestei viziuni biblice asupra mântuirii, s-a încuibărit o ușoară versiune încreștinată a vieții de apoi din spațiul păgân. Hristos vorbește despre „viața veșnică”, iar noi înțelegem în mod eronat „o viață făr’ de sfârșit”. „Viața veșnică” este însăși viața lui Dumnezeu, iar nu o simplă prelungire a existenței noastre create. În Sfântul Botez noi primim un nou mod de existență, nu doar făgăduința unei vieți de apoi. Acel mod de existență este viață-în-comuniune cu Dumnezeu. Nu numai că avem viață-în-comuniune cu Dumnezeu, ci devenim viață-în-comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Pavel desemnează această realitate ca fiind „omul cel nou”:

Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 2-10).

Și, „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

Acest „nou” nu înseamnă „a primi un nou început”, ci semnifică ceva ce nu a existat înainte. Nu înseamnă a repara un lucru învechit, ci zidirea a ceva nou – iar acest nou este „după chipul Celui ce l-a zidit pe el”.

Există o sumedenie de forțe culturale și istorice care au transformat înțelegerea creștină de la această viață-ca-nouă-creație, intr-un drum spre o „agreabilă” viață de apoi. Propria noastră frică de moarte se regăsește printre marii vinovați. Atunci când moartea trupului devine pentru noi frica dominantă, răspunsul pe care-l căutăm este cel care face ca ea să nu fie un lucru chiar atât de grav. Dacă mor și merg la ceruri, atunci sunt despovărat de această frică. Din păcate, nu ne temem de viața actuală, deși este o viață-în-moarte, și e trecătoare.

O bună parte din desfășurarea vieții creștine în aceste vremuri, constă în strădania de a face mai bun comportamentul existenței noastre de acum. Vrem să fim persoane mai bune și să contribuim la îmbunătățirea lumii. Pe cât de lăudabil este acest lucru (mai bun, desigur, decât a fi o persoană rea și a distruge lumea), nu este ceea ce credința noastră vizează. Aceasta este de cele mai multe ori linia de demarcație dintre sfinți și ceilalți creștini. Ideea nu e că sfinții sunt precum noi, doar că ceva mai buni. Ei nu sunt ca noi, ci sunt asemenea lui Dumnezeu, îmbrăcând un nou mod de existență ce transcende (și transformă) lumea.

Acest mod nou de existență reprezintă manifestarea vieții Sfintei Treimi în noi. În Noul Testament, acea viață este descrisă în mod consecvent ca „iubire”. Noi am diluat sensul acestui cuvânt, devenind fie un complex de emoții sau acte ale bunătății. Din nou, acestea nu sunt lucruri rele, dar ele nu sunt acel lucru. În Hristos, vedem iubirea ca pe modul actual de existență.

Atunci când o întâlnesc pe femeia samarineancă, ucenicii lui Hristos sunt îngrijorați că El nu are nimic să mănânce. El le zice: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 32-34).

„A face voia Tatălui” este, în Evanghelia după Ioan, o definiție a iubirii. Este ceva cu mult mai mult decât o bună lucrare; este capabilă să susțină trupul și sufletul. Este viața veacului ce va să fie, manifestată în formă umană.  

Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Această viață a iubirii dumnezeiești, viața Preasfintei Treimi, ne este dăruită ca un nou mod de existență în Hristos. Poruncile Sale, împlinite așa cum trebuie, devin calea și manifestarea acestei iubiri, precum și realizarea ei în viețile noastre. Iar aceasta este viața Bisericii, propria ei inimă și realitate; este ceea ce triumfă asupra porților iadului, și se înalță ca „stâlp și temelie a adevărului”.

Aceasta nu poate avea o zi de naștere.

traducere de pr. Ioan Bădiliță, după Glory to God for All Things

 

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.