Prelegerea de final de an universitar la Seminarul „Sf. Vladimir” din New York

David Bradshaw: Reflecții despre educație, tinerețe și iertare

credit foto: A.M. Goilav, P. Guran, Școala de la Bunești credit foto: A.M. Goilav, P. Guran, Școala de la Bunești

 

Reflecții despre educație, tinerețe și iertare [1]

 

Preafericirea voastră, Preasfinția voastră, Preacucernici părinți, colegi profesori și studenți ai Sfintei Ortodoxii, familii și prieteni,

Sunt foarte onorat să fiu alături de voi la acest fericit moment. La fel ca mulți dintre dumneavoastră, am auzit de [Seminarul] Sfântul Vladimir prin intermediul publicațiilor și absolvenților, cu mulți ani înainte de vizita mea aici. Sfântul Vladimir are o îndelungată și distinsă istorie, precum și o rază de influență globală, iar eu vă sunt recunoscător pentru că am fost inclus în acea istorie.

Absolvenții pe care îi vom onora astăzi sunt, de asemenea, parte a istoriei Sfântului Vladimir. Atunci când vor pleca, aceștia vor transpune ceea ce au învățat aici, în noi forme de slujire în Biserică și în lume. Plecând de la acest aspect, aș dori să ofer câteva considerații cu privire la forma pe care slujirea noastră trebuie să o ia, având în vedere în contextul provocărilor actuale cu care ne confruntăm.

1. Dilemele existenţiale ale tinereţii

Dați-mi voie să încep prin a vă cita un pasaj dintr-o lucrare redactată de o studentă, la cursurile mele de filozofie a religiei :

Dumnezeul credinței creștine, cel din Vechiul Testament, îmi amintește întodeauna de o prietenă plictisitoare, sufocantă și dezagreabilă. El creează cerul și oamenii pentru singurul motiv ca aceștia să-i ofere atenție și închinare. Înzestrează umanitatea cu liberul arbitru, dar mai apoi îi pedepsește pentru că l-au folosit. Chiar și copil fiind, n-am să pot niciodată pricepe de ce dumnezeu ar interzice lui Adam și Evei să guste din fruct doar pentru simplul fapt de a le testa obediența și loialitatea față de el. Consumarea fructului n-ar face ca dumnezeu să moară, nici pământul să explodeze, și nici oceanele să se prefacă în foc, ci pur și simplu l-ar dezamăgi [pe dumnezeu] deoarece nu era ceea ce le ceruse să facă. Dinadins i-a făcut pe oameni imperfecți, le-a dat libertate, curiozitate, foame de putere, și a creat ispita pentru ei. L-a creat pe Lucifer, îngăduindu-i apoi să-și continue existența ca Satan, și i-a acordat în mod expres permisiunea de a încerca să o fenteze pe Eva. Apoi, când fatalmente au capitulat în fața acestor lucruri date direct de el, îi pedepsește pe ei și restul umanității pentru totdeauna. Am impresia că e ca și cum dumnezeu ar fi programat umanitatea să eșueze chiar de la începutul creației.

            Nu susțin că acest text e pe de-a-ntregul reprezentativ pentru toate cele pe care le primesc. Studenta în cauză este mai directă decât majoritatea. Totuși, atitudinea pe care o exprimă aici, precum și neînțelegerea fundamentală a narațiunii biblice, sunt întru totul caracteristice.

            O sumedenie de gânduri vă pot trece prin minte atunci când meditaţi la acest text. Aceia dintre noi care au crescut copii, ar putea fi încercaţi de un sentiment de familiaritate, întrucât o bună parte din cele spuse de această studentă reprezintă nemulţumirea tinerilor de pretutindeni la adresa adulţilor şi a autorităţii. Spunând acestea, nu intenţionez să desconsider nemulţumirile dânsei. Textul scripturistic este cu adevărat unul misterios, iar studenta e îndreptăţită să ridice astfel de probleme. Cu toate acestea, există o mare diferenţă între a reflecta la un text, admiţând că nu se pot cuprinde toate sensurile lui, şi a pretinde că cineva deja l-a înţeles şi, în virtutea acestui fapt, îl respinge. Cu această din urmă realitate avem aici de-a face.

            Aţi observat, probabil, că studenta nu menţionează preludiul poveştii căderii, grandioasa relatare a creaţiei din Facerea 1 şi 2. În fond, povestea căderii nu are loc într-un vid: este o cădere din comuniunea cu un Ziditor nemaiîntâlnit de bun şi de mărinimos, care a creat lumea întreagă ca pe ceva frumos, oferind fiecăruia dintre noi un loc special într-însa. Văzută în această lumină, neascultarea poruncii Lui nu se poate compara cu neascultarea faţă de un oarecare; înseamnă îndepărtarea de însuşi izvorul vieţii şi al bunătăţii, iar această îndepărtare atrage consecinţele pe măsură. Naraţiunea subsecventă, începând cu istoria lui Cain şi Abel (pe care studenta nu o menţionează), dovedesc acest lucru.

Trag nădejde că nu va părea un lucru necuviincios faţă de tinereţe dacă voi afirma faptul că a ne concentra numai asupra căderii şi nimic altceva e, deopotrivă, o atitudine adolescentină. Tinereţea, care-i o strădanie de a înţelege şi a defini propria-i identitate, vede în mod necesar toate problemele în legătură cu ea însăşi. Aceasta este valabilă mai cu seamă atunci când ea se simte lezată. Studenta mea nu poate vedea în Facerea decât istoria despre felul în care ea este întrucâtva trasă la răspundere, vărsându-şi astfel năduful asupra celui despre care ea simte că a blamat-o pe nedrept. Oricare alte reacţii mai pozitive pe care le poate avea cineva faţă de text – cum ar fi un simţământ de uimire, gratitudine, şi de reverenţă – sunt, prin urmare, plasate într-o clipită dincolo de capacitatea ei de înţelegere.

             Întrebarea pe care aş dori să o adresez este: ce am putea face noi, ca ortodocşi, ca să dăm o mână de ajutor celor aflați în aceeași situație cu studenta mea, pentru a reuşi să depăşească obstacolele interpuse între ei şi Evanghelie?

2. Poruncile dumnezeieşti – laboratorul maturizării umane

Pentru început, aş preciza că trebuie să avem ca punct de plecare premisa că ei pot depăşi aceste obstacole şi, desigur, într-un anumit grad, ei îşi doresc acest lucru, în ciuda ostilităţii lor agresive care pare a afirma contrariul. Această realitate reprezintă un principiu de bază al antropologiei teologice ortodoxe. La începutul Regulilor mari, Sfântul Vasile cel Mare oferă o explicaţie clară şi amănunţită cu privire la acest aspect. Una dintre rugămințile ce i-au fost adresate sună în felul următor: „Mai întâi vorbește-ne despre iubirea față de Dumnezeu, căci am auzit că trebuie să iubim, iar acum căutăm să învățăm cum s-ar putea împlini aceasta.” Vasile răspunde:

„Iubirea față de Dumnezeu nu se învață. Căci n-am fost învățați de altcineva nici să ne bucurăm de lumină, nici să căutăm viața și nici să ne iubim părinții sau docile. Tot astfel sau cu mult mai mult, dorul dumnezeiesc nu se află într-o învățătură din afară, ci, odată cu alcătuirea făpturii, adică a omului, ne-a fost sădită o sămânță de Cuvânt, având în sine pornirile obișnuinței de a iubi. Pe acesta luându-l, școala poruncilor lui Dumnezeu a primit să-l cultive cu grijă, să-l hrănească cu știință și, cu harul lui Dumnezeu, să-l aducă la desăvârșire”[2].

            Poruncile dumnezeieşti sunt, pentru Sfântul Vasile, un fel de „şcoală” ce ne orientează dragostea naturală pentru frumuseţe şi bunătate, precum şi simţul înnăscut al recunoştinţei pentru darurile primite, către propria lor finalitate. Acest fapt ar putea fi asociat cu felul în care o mamă, atunci când îşi învaţă odrasla să desluşească literele dintr-o carte, îi permite acestuia să-şi dezvolte pe deplin propria facultate raţională. Luând în calcul că, uneori, este nevoie ca mama să insiste cu stricteţe asupra pronunţiei specifice fiecărei litere, acest lucru nu o transformă într-o legalistă sau în cineva care dă comenzi cu samavolnicie. Ea îşi dă seamă că numai prin a-l învăţa să asimileze şi să deprindă regulile alfabetului, copilul va tinde spre maturizare. Cu alte cuvinte, asimilarea acestor reguli nu închide uşi, ci le deschide, deoarece va descuia un întreg univers accesibil doar celor pentru care regulile au devenit o a doua natură. Acest lucru este valabil şi în deprinderea bunelor maniere, a unei limbi, aptitudini sau meşteşug. Toate acestea necesită disciplină, dar, în acelaşi timp, deschid uşi către întregi lumi noi ale experienţei şi bucuriei care, altminteri, ar rămâne ferecate.

            Pentru Vasile, este evident faptul că poruncile Scripturii deschid o „ușă” în acest chip. Fără nicio îndoială, o parte din răspunsul pe care [Vasile] i l-ar oferi studentei mele, ar fi acela că numai prin deprinderea ascultării de Dumnezeu în primii pași elementari, reușim să creștem la măsura în care Îl vom putea cunoaște și iubi mai deplin. N-ar trebui să fim surprinși dacă anumite porunci ni se vor părea la început arbitrare, și asta deoarece noi suntem în relație cu ele precum copiii în relația lor cu literele alfabetului, sau la fel ca oricine studiază o limbă, în relație cu particularitățile ei specifice.

Perspectiva vasiliană asupra poruncilor divine se întemeiază pe o anumită înțelegere a năzuințelor inimii omenești, una care le vede, în ultimă instanță - indiferent de confuzia și păcatul care le dau târcoale -, ca pe drumuri ale căutării lui Dumnezeu. Vasile continuă explicând:

            „Prin urmare, oamenii doresc cele frumoase în mod firesc, iar, pe drept cuvânt, binele este ce-i frumos și iubit. Cum Dumnezeu este bun și toate tânjesc după ce este bun, așadar toate tânjesc după Dumnezeu”[3].

            Termenul tradus aici ca „frumos” este kalon, cuvînt ce desemnează ceva nobil, grațios, și, în chip intrinsec, armonios. Este termenul care apare în Facerea atunci când Dumnezeu vede că cele zidite de El sunt bune, și din nou în I Timotei atunci când Pavel declară că „toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune”, sau, după o echivalare traductologică la fel de potrivită – frumoase (4, 4). În același timp, termenul este folosit de Sfântul Dionisie Areopagitul atunci când identifică frumusețea, to kalon, ca pe unul dintre numele lui Dumnezeu (Despre numele divine, IV,7). Suntem făcuți să ne aflăm odihna în acest tip de frumusețe, și să ne bucurăm de ea, iar atunci când eșuăm în aflarea ei, sau, găsindu-o, nu reușim să o recunoaștem, atunci vom începe să o căutăm în feluri și locuri greșite, schimonosindu-ne astfel sufletele în ceva ce n-au fost niciodată menite să fie.

3. Oferta societăţii moderne pentru cei tineri

            Studenta mea, și cei din aceiași barcă cu ea, sunt oameni care nu au fost învățați prin intermediul școlii poruncilor lui Dumnezeu să-și canalizeze iubirea naturală pentru bine și frumos către adevăratul ei scop. Totuși, această iubire nativă rămâne, iar acest lucru ar trebui să ne dea speranță în ceea ce o privește pe ea și pe mulți alții asemenea ei. De fapt, chiar unele dintre modurile prin care societatea modernă par a ne distanța cel mai mult de Dumnezeu, pot fi, de asemenea, ceea ce face ca, prin contrast, noua viață dăruită de Evanghelie să se distingă cel mai pregnant. Sunt sigur că voi cunoașteți destul de bine aceste aspecte ale culturii noastre, nemaifiind nevoie să insist asupra lor. Permiteți-mi, oricum, să enumăr câteva dintre acelea pe care le consider că se evidențiază cel mai tare, în special în rândul tinerilor. Nu am pretenția, desigur, că această listă este completă, dar ea va ajuta să ne reamintim cu ce ne confruntăm.

            În primul rând, și cel mai important, există destrămarea familiei. Doar o mică parte din copiii de astăzi sunt crescuți de părinții lor biologici într-un cămin stabil. Ceilalți sunt crescuți în diverse alte circumstanțe, câteva dintre ele stabile și sănătoase/benefice, dar multe altele nu. Pentru prea mulți copii, lipsa tatălui lor reprezintă marele fapt inevitabil ce le modelează copilăria. Îngăduiți-mi să punctez consecințele spirituale ale acestei realități, citându-vă observația pe care am scris-o în josul paginii studentei mele.

            „Îți înțeleg punctul de vedere – dar același lucru nu ar putea fi spus despre orice părinte? Părinții trebuie să acorde libertate copiilor pentru a-i ajuta să atingă maturitatea. O parte din ceea ce înseamnă a-l numi „Tată” pe Dumnezeu, este aceea de al vedea ca pe un părinte iubitor care încearcă să ne ajute să creștem, în ciuda neputințelor noastre”.

            Desigur, știam chiar și atunci când am scris aceste rânduri că există posibilitatea ca studenta mea să nu-și fi cunoscut niciodată tatăl, și foarte posibil să nu fi avut experiența unui părinte iubitor care să se fi străduit să o ajute să crescă, în pofida eșecurilor ei. Ba chiar se poate ca ea să nu fi întâlnit o astfel de familie stabilă și iubitoare în rândul prietenilor ei. Având în vedere că aceasta este lumea în care cresc astăzi copii noștri, mai e de mirare faptul că ei se revoltă împotriva poveștii spuse de Scriptură, în care autoritatea unui tată ferm dar răbdător și iubitor, constituie imaginea centrală?

            Ceea ce umple în viața copiilor spațiul gol lăsat de familie este, desigur, anturajul. Aceste grupuri iau astăzi o formă diferită de cea din vremea când eram noi tineri, întrucât ele subzistă în mare parte în mediul on-line. Aceia dintre voi care vă ocupați în prezent cu creșterea copiilor, cunoașteți probabil mai bine decât mine tensiunile și angoasele pe care lumea electronică le-au introdus în copilărie. Prietenii îmi spun că e foarte greu să-i urnești pe copii să se joace în acele feluri care nu implică prezența unui ecran, și chiar atunci când sunt împreună în mod fizic, preferă de cele mai multe ori să stea izolați, butonându-și dispozitivele. În cele din urmă, chiar și aceia care au fost crescuți fără nevoia de computere, nu pot scăpa de această forță gravitațională constantă, întrucât vor întâmpina dificultăți în căutarea de prieteni care vor dori să facă altceva în afara jocului pe calculator. Și ca să nu mai vorbim despre latura întunecată a web-ului, cum ar fi hărțuirea și intimidarea on-line, presiunea asupra fetelor tinere să facă text-sex, și pornografia în continuă expansiune, care spulberă inocența ambelor sexe, învățându-i să se privească unul pe celălalt cu nerușinare și dispreț.

E ușor să vedem cum faptul de a crește în această ciudată lume nouă ar putea crea dificultăți în auzirea mesajului Evangheliei. Într-o anumită doză, acesta este rezultatul degradării morale. Pot fi în stare cei care au crescut în această lume a text-sexului și pornografiei să ia în serios etica sexuală biblică? Sunt ei capabili să înțeleagă destinul grandios la care sunt chemați, și gravitatea a ceea ce ne facem nouă înșine atunci când păcătuim? Într-adevăr, ar putea ei să priceapă în mod just noțiunea de păcat, în opoziție cu, să zicem, gafa [faux pas] care aduce condamnare din partea semenilor?

Viețuirea în mediul digital produce, totodată, o anumită aplatizare a imaginației și o diminuare a aprecierii pentru consistența pură a realității. Cei mai mulți dintre noi, în măsura în care reușim să dobândim cu adevărat cunoașterea de sine, facem acest lucru prin depunerea unor eforturi și sacrificii imense, realizând apoi că strădaniile noastre s-au lovit adesea de eșec. Într-o lume în care totul se află în colimatorul manipulării electronice, iar măsura succesului constă în „aprecierile” (likes) și „vizualizările” (views) celorlalți, cum ar putea cineva să dobândească acel tip al cunoașterii de sine? Și, în lipsa acesteia, este cu putință înțelegerea chemării la pocăință?

Bănuiesc că, pentru cei mai mulți, aceste aspecte ale vieții moderne vă sunt familiare, și o bună parte dintre voi v-ați confruntat deja cu urmările lor în cadrul activităților voastre de consiliere, pastorație, și în alte moduri. Faptul pe care aș vrea să-l punctez, mai puțin evident într-o anumită măsură, este acela că tocmai puterea pe care au în împiedicarea creșterii sufletului uman, creează, pe lângă asta, o oportunitate sui generis pentru Ortodoxie. Trebuie să ne amintim că, până și acea persoană care a făcut experiența celor mai grozave scăderi morale și spirituale, este chemată să-și găsească odihna și încântarea în adevărata bucurie duhovnicească, to kalon. Chiar superficialitatea și pierderea unei dimensiuni spirituale, pe care lumea modernă par a le furniza, pot însemna, totodată, faptul că atunci când sufletul întâlnește frumusețea spirituală, va reacționa printr-un șoc al recunoașterii. Acest șoc este cu atât mai intens întrucât, ceea ce întâlnește, este atât de diferit de ceea ce știa înainte, și totuși, într-un fel anume, îi răspunde unei adânci nevoi lăuntrice.

4. Necesitatea deschiderii către interogaţie şi cultură

Întrebarea pe care trebuie să ne-o adresăm este: cum putem, ca ortodocși, să formăm acele tipuri de biserici care, rămânând întru totul diferite față de lume, să răspundă celor mai profunde căutări ale sufletului omenesc. Îmi propun în rândurile următoare să împărtășesc câteva gânduri în legătură cu această problemă.

Pentru început, aș sugera ca bisericile noastre să fie locuri în care întrebările sunt binevenite, și aceasta nu numai pentru că neștiința este o chestiune obștească, având cu toții nevoie de educație, ci și pentru faptul că întrebările reprezintă un mod de căutare ale adevărului și, prin urmare, o cale în căutarea lui Dumnezeu. Chiar și acele întrebări cu tentă sarcastică și polemică, au în spate, de cele mai multe ori, o dorință sinceră pentru adevăr, și, în virtutea acestui fapt, merită a fi respectate.  

Admit cu lejeritate că în multe și, probabil, în majoritatea dintre parohii, acest lucru constituie o prioritate. Aproape toți cei din cler pe care îi cunosc valorifică intens educația creștină, și o fac în mod strălucit. Cu toate acestea, dacă-mi permiteți să fiu profesoral pentru o clipă, nu e suficient doar să se răspundă întrebărilor pe care oamenii le lansează; e nevoie, totodată, să se pună întrebările pe care oamenii ar trebui să le adreseze, și pe care le-ar adresa dacă ar fi ceva mai vigilenți. Aceasta poate să însemne, în anumite situații, a susține cauza lui X chiar dacă sarcina de a învăța e non-X. Motivația constă în faptul că obiectivul nostru nu e acela de a oferi pur și simplu o bază a adevărului stabilă și cunoscută – cu toate că și asta e important – ci de a a-i ajuta pe oameni să deprindă un mod de gândire și de simțire ortodox, astfel încât să știe cum să facă față propriilor întrebări care se pot ivi atunci când își cresc copiii, și întreține cu prietenii discuții pe teme ale Ortodoxiei.

Concret, aș dori să încurajez pe aceia care sunt sau vor deveni într-o bună zi preoți parohi, să petreceți timpul citind pe marii atei și sceptici care au pregătit calea gândirii moderne, cum ar fi: Voltaire, Diderot, Hume, Darwin, Nietzsche, Freud, Russell, Camus, și Sartre. În ce au dat ei mai bun, acești autori s-au confruntat fățiș cu întrebarea: ce înseamnă să trăiești fără Dumnezeu, și cum ar putea fi găsită vreo noimă sau valoare într-o astfel de lume? Din acest motiv, ei trezesc mai mult interes decât majoritatea ateilor de factură recentă, care nu fac altcea decât să apere o poziție deja înrădăcinată. Citindu-i pe aceștia, aveți posibilitatea să înțelegeți din interior de ce societatea modernă și-a lepădat credința în Dumnezeu, și de ce modul de gândire ilustrat de studenta mea, a devenit atât de comun. Spre deosebire de cei care au doar o educație profană, voi sunteți, ca ortodocși, și în măsură să recunoașteți ce rol uriaș a avut în această poveste absența propriei noastre Credințe. Absența Ortodoxiei este, într-un fel, marea cauză a secularismului modern, după cum absența tatălui este cea dintâi pricină a disperării și nihilismului tinereții voastre. În calitate de ortodocși, avem unicul privilegiu să oferim lumii secularizate ceea ce a căutat dintotdeauna, însă acest lucru este cu putință numai dacă îi vom înțelege din interior zbuciumata-i căutare a sensului.

5. Raţionalismul şi consecinţele sale  

 Dacă ar fi să exemplific în mod concret această idee, m-aș referi la Darwin. Am fost surprins atunci când, citind pentru prima dată Originea speciilor, am descoperit enorma preocupare teologică a lui Darwin. O scurtă reflecție va arăta de ce a fost nevoit să facă așa. Indiferent care ar fi dovezile aduse de Darwin in sprijinul evoluției, acele dovezi ar fi putut dintotdeauna să fie la fel de bine cauzate de porunca unui Creator. Prin urmare, Darwin trebuie să demonstreze că Dumnezeu nu ar fi creat fosilele, structurile omoloage, organele vestigiale, și alte piese cheie ale dovezilor pe care le enunță, în ciuda faptului că El avea puterea desăvârșită pentru a face așa. Firește, pentru a proceda astfel, era nevoie ca Darwin să emită niște ipoteze cu privire la natura lui Dumnezeu, iar aceste presupuneri s-au dovedit a fi chiar cele ale Iluminismului veacului al XVIII-lea: Dumnezeu este o ființă rațională perfectă care, orice ar face, acționează în cea mai eficientă manieră posibilă pentru a produce rezultate simple, armonioase, și inteligibile rațional. Nu există niciun mister în Dumnezeul darwinian, după cum nici în Dumnezeul pe care studenta mea îl respinge cu înflăcărare. Plecând de la aceste ipoteze, Darwin a emis concluzia de la sine înțeleasă că ființele vii, așa cum se găsesc ele, nu ar putea fi cauzate de Dumnezeu. Mai târziu, în Autobiografia sa, Darwin merge mai departe explicând cum – în baza acelorași ipoteze -  a socotit că e necesar să respingă minunile din Scriptură și, în ultimă instanță, chiar și Deismul vag la care aderase atunci când a scris Originile.

În acest fel, raționalismul teologic iluminist a fost cel care a deschis calea spre naturalismul evolutiv. Din punct de vedere ortodox, întrebarea care se impune este ce anume l-a determinat pe Darwin și pe alții ca el să accepte o astfel de imagine fragmentată despre Dumnezeu. Așa cum o fac și mulți alți ortodocși erudiți, eu sunt de părere că răspunsul la această întrebare îl găsim cu mult înaintea Iluminismului, înlăuntrul propriilor dezvoltări ale teologiei apusene. Există un lung traseu ce pornește de la Augustin în secolul al IV-lea, prin Anselm, Aquino, Scotus, Descartes, Locke, Spinoza, și Leibniz, ajungând la Darwin în secolul al XIX-lea. Oricât de mult ar dori cineva să se angajeze în analiza detaliilor acestei istorii, realitatea e ca Ortodoxia nu a făcut parte din ea, oferind o viziune radical diferită asupra lui Dumnezeu. Prin urmare, ea este dătătoare de speranță celor care, dimpotrivă, ar fi tentați să creadă că întreaga desfășurare care ne-a adus în starea actuală, a fost necesară și inexorabilă.

Faptul de a fi deschiși întrebărilor trebuie să devină, în consecință, una dintre prioritățile noastre. Probabil și mai important este ca bisericile noastre să fie spații ale frumuseții duhovnicești. Într-adevăr, acestea nu constituie niște caracteristici paralele, deoarece grija pentru adevăr și sufletul în căutarea adevărului, reprezintă o formă a frumuseții spirituale, una pe care o vedem întrupată în vieților atâtor sfinți și Părinți ai Bisericii.

6. Ortodoxia ca Frumuseţe întrupată

Aceste forme pe care frumusețea spirituală le poate lua sunt prea numeroase pentru a putea fi menționate aici, dar îngăduiți-mi să enumăr câteva dintre ele pe care le consider demne de o atenție specială. Prima și cea mai evidentă este frumusețea cultului litugic ortodox. Avem binecuvântarea să fim primitorii unei moșteniri ce cuprinde toate aceste complexe imnografii, citiri biblice, rituri liturgice, icoane, veșminte, și tot ceea ce formează frumusețea inefabilă a slujbelor noastre. Cei ce absolviți seminarul, ați studiat în anii de școală aceste tematici, și sunt sigur că nu aveți nevoie să vă spun cât de important este să prețuim și să păstrăm acest patrimoniu. Totodată, suntem datori să recunoaștem că însuși actul liturghisirii este în întregime străin societății moderne. Chiar și o bună parte din creștinii noștri nu înțeleg că există o diferență între liturghisirie/slujire și un anume tip de colectiv emoțional superior, și astfel nu au nici cea mai mică bănuială cu privire la ceea ce le lipsește. Plecând de la premisa acesta, aș spune – cu o anumită precauție, totuși – că viața noastră liturgică nu trebuie să rămână ascunsă în spatele ușilor. Multe parohii au inițiat practica folosirii fotografiilor și videoclipurilor pe rețelele de socializare și alte platforme, cu scopul de a arăta lumii, cu eleganță și cucernicie, cum arată de fapt cultul liturgic istoric creștin. Nădăjduiesc ca cei dintre voi care veți lucra în funcții de conducere, veți avea acest lucru în vedere ca parte integrantă a misiunii voastre. Lumea însetează după frumusețe, în special după acea formă specifică a frumuseții despre a cărei existență nu știe mai nimic.

În continuare voi vorbi despre o formă a frumuseții care poate părea foarte diferită, dar care e atât prețioasă cât și necunoscută lumii. Aceasta e frumusețea sfinților și gheronzilor [monastic elders] noștri. Menționez laolaltă aceste două categorii întrucât foarte mulți dintre sfinți au fost ei înșiși monahi, și chiar și cei care nu au manifestat aceeași lepădare de sine și afierosire absolută pentru Dumnezeu, care este vizibilă astăzi cel mai frecvent în cadrul mănăstirilor.

E de la sine înțeles, presupun, că orice parohie care are posibilitatea să cultive o relație cu o mănăstire înfloritoare și harnică, trebuie să facă acest lucru. Ne-a scăpat din vedere faptul că termenul „secular” însemna la origine pur și simplu ceea ce aparține acestei lumi sau veacului, saeculum, stând astfel în contrast nu cu religia, ci cu sfera monahală. (Sensul acesta încă supraviețuiește în romano-catolicism sub titulatura de „cler secular”). Monahismul este realmente celălalt plămân al Bisericii, iar noi, cei ce viețuim în lume, avem nevoie de el pentru a ne menține simțul echilibrului și al perspectivei, precum și pentru îndrumarea duhovnicească pe care monahii cu experiență o pot oferi. Bineînțeles, avem nevoie și de rugăciunile fraților noștri din mănăstiri. Din punctul meu de vedere, roadele care survin în urma unei astfel de legături sunt incomensurabile, incluzând nu numai un profund simț al evlaviei și o înțelegere mai înaltă asupra vieții spirituale în rândul enoriașilor, ci și un izvor de nădejde pentru oameni în momentele de cumpănă.

Fără a da de înțeles că orice călugăr e un sfânt, cred că este rezonabil a spune că sfinții noștri și monahismul ortodox ca întreg sunt o manifestare a frumuseții sfințeniei. Avem și aici o formă a frumuseții despre care lumea nu are habar, însă e una în care chiar și cei cu o gândire profană ar găsi o stranie atracție. În cursurile pe care le-am ținut la Universitatea din Kentucky, am folosit la diverse ocazii apoftegmele Părinților Pustiei, viețile Sfinților Moise Egipteanul, Pelaghia și Ioan cel Milostiv, precum și filmul Dincolo de tortură, pe care sunt sigur că mulți l-ați văzut, cuprinzând interviuri cu părintele Roman Braga și părintele Gheorghe Calciu, toate aceste elemente având, în majoritatea cazurilor, un efect benefic.

Cu puțin timp în urmă, le-am propus studenților mei ca, în locul redactării unui eseu, să efectueze exerciții spirituale concepute atât după modelul celor din Grecia antică cât și după cel al monahismului creștin. Exercițiile au inclus: postul timp o săptămână, fie prin ținerea unui regim vegetarian, fie prin consumarea unei singure mese pe zi; un post total de dispozitive electronice pentru 24 de ore; jurnalizarea timp de o săptămână a unui cusur pe care-l recunosc în ei înșiși, și încercările lor de a îi face față. Am rămas impresionat atât de felul în care mulți dintre ei au ales să facă aceste exerciții, precum și de seriozitatea învestită în realizarea lor. Cei care au ales postul alimentar, au consemnat faptul că au rămas surprinși să descopere că pot funcționa destul de bine atunci când sunt flămânzi, mulți dintre ei afirmând că intenționează să postească sau, barem, să mănânce mai puțin, în mod constant. Postul electronic le-a conferit, la rându-i, un simț al libertății prin evadarea din rutină, raportând că au jucat diverse jocuri cu prietenii, s-au plimbat, au dialogat, stând și gândind pur și simplu în moduri pe care, în alt chip, nu le-ar fi avut niciodată.

Cu toate acestea, exercițiul jurnalistic a fost cel mai edificator. Aici, studenții au dat nas în nas cu provocări reale și de prim rang precum lenevia, lipsa disciplinei liber consimțite, mânia, resentimentul și ingratitudinea. În cea mai mare parte, ei au raportat că au fost conștienți de existența acestor probleme, însă nu au avut niciodată șansa sau motivația de a le confrunta. Deși nimeni nu a pretins o victorie deplină, mulți au recunoscut faptul că simplul act al nominalizării problemei de care s-au lovit, încercarea de a o aborda frontal, și raportarea rezultatelor, le-au oferit un sentiment al împlinirii pe care nu l-au mai simțit până atunci.

7. Iertarea: slăbiciune sau atitudine resurecţională?

Două dintre cele mai emoționante teme au abordat problema iertării. Acest lucru mă conduce spre forma finală a frumuseții pe care o am în vedere, și anume frumusețea iertării. Metehnele societății pe care le-am menționat anterior ne afectează pe toți în mod inevitabil, mai cu seamă pe cei mai tineri. Totuși, nimic din educația profană nu poate ajuta în vreun fel în extrem de dificila sarcină a învățării de a ierta pe cei care au greșit semenilor. De fapt, atunci când în urmă cu câțiva ani începusem să citesc literatura profană despre iertare, am fost surprins să aflu că mulți filozofi au catalogat iertarea drept un lucru eronat. Aceștia sunt de părere că iertarea înseamnă a se convinge pe sine că nedreptatea pe care cineva a suferit-o a fost fie una meritată, fie nu contează cu adevărat. Prin urmare, ei o văd ca pe un soi de slugărnicie, o consimțire la nelegiuiri, căreia trebuie să i se opună rezistență. Să ne amintim că, pentru acești autori, singura dreptate este cea omenească, și o nedreptate care nu este rectificată în cadrul societății umane, nu e rectificată deloc. Plecând de la aceste premise, putem observa logica perspectivei lor; totuși, rămâne ca o astfel de perspectivă să-i lase în mod inevitabil furioși și amărâți pe cei care o posedă, deoarece nu există nicio persoană în viață care să nu fi suferit nedreptăți ce se află dincolo de raza de acțiune a dreptății umane.

Aceasta e lumea în care tinerii noștri cresc, o lume în care ei nu numai că suferă nedreptăți uriașe, ci li se spune, explicit sau implicit, că ar trebui să riposteze, iar dacă nu o fac, înseamnă că sunt doar niște servili. E imposibil să ne putem închipui o combinație mai nocivă. Din nou, există aici o cale prin care Ortodoxia oferă acel gen de frumusețe de neconceput în ochii lumii, dar care se adresează celor mai adânci propensiuni ale inimii omenești. Ortodoxia merge pe urmele Domnului nostru atunci când predică iertarea necondiționată, chiar și atunci când vinovatul nu s-a căit, ba mai mult, chiar și dacă acesta ar recidiva atunci când ar avea ocazia. Nu găsim ceva asemănător în credința noastră care să contravină mai mult înțelepciunii lumești. Această putere de a ierta este cu putință numai prin Cruce, aceeași Cruce de la înălțimea căreia însuși Domnul s-a rugat pentru iertarea vrăjmașilor Săi.

Desigur, cineva ar putea recunoaște acest adevăr de-o manieră intelectuală, și să considere mai departe iertarea ca un lucru anevoios sau chiar imposibil. Constituie o trăsătură a geniului liturghiei Ortodoxe faptul de a ne învăța să iertăm puțin câte puțin, cu pași mici, prin exemple dar și principii, și prin acțiunile ritualizate care, de-a lungul timpului, au pătruns în rărunchii omului, și au schimbat modul de interacționare cu lumea. Mai presus de toate, ne învață să iertăm ajutându-ne simultan să deprindem a ne înfrunta propriile noastre păcate. După cum știți, perioada Triodului începe prin a ne pune în fața ochilor trei icoane ale judecății și pocăinței: Fiul risipitor, Judecata de pe urmă, și Izgonirea lui Adam și a Evei din Paradis. Postul însuși debutează prin Vecernia Iertării, urmată de cutremurătorul Canon de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul. În toată perioada Postului Mare, pocăința și iertarea se împletesc în permanență, culminând în biruința lui Hristos asupra morții, biruință ce le conferă amândurora sensul ultim. Sunt ferm convins că multora dintre voi le mai răsună încă în ureche, așa cum mi se întâmplă și mie, acel imn pe care îl cântâm atât de des în perioada pascală:

„Să ne luminăm cu prăznuirea!

Unii pe alții să ne îmbrățișăm.

Să îi numim frați și pe cei care ne urăsc,

Să iertăm toate pentru Înviere”.

            Ce însemnă a „ierta toate pentru Înviere”? Vrea să spună cel puțin că a ierta în mod absolut și definitiv este cu putință numai prin Hristos, și făcând aceasta, începem să ne împărtășim în mod personal de biruința Lui asupra morții. Înțelepciunea Bisericii este cea care, an de an, ne poartă de mână în această călătorie, și ne dăm seama astfel că ceea ce mai devreme era pentru noi cu neputință, a devenit acum de o naturalețe aidoma vieții înseși – desigur, aceasta este însăși viața, și toate celelalte par a fi acum doar o simplă nălucire.

Aceasta este măreața comoară pe care noi, ortodocșii, trebuie să o împărtășim lumii. Dacă e să fi învățat ceva de-a lungul anilor pe care i-am dedicat învățământului, acela ar fi faptul că prietenii noștri profani doresc și au nevoie de această comoară. Unii vor reacționa atunci când le este oferită, alții nu, cel puțin din câte vom putea observa. Acest lucru e în mâinile lui Dumnezeu. Să avem nădejde că, oricâte eforturi plăpânde am face, El le va întrețesa într-un proiect care-i cu mult peste puterea noastră de înțelegere.

Către cei care absolvă astăzi, le zic: bine ați venit în tranșee! Dar poate că acest cuvânt nu e potrivit întrucât voi sunteți deja în tranșee, și acest fapt v-a condus dintru început către Sfântul Vladimir. Domnul să binecuvânteze lucrarea voastră, să vă dăruiască multă înțelepciune, și să împlinească tot ceea ce-i bun prin mâinile voastre, așa cum a făcut cu Sfântul Vladimir.

  Traducere, cu acordul autorului, de pr. Ioan Bădiliță (badilita_i@yahoo.com ). Textul original este disponibil pe pagina profesorului D. Bradshaw de pe academia.edu și pe pagina St. Vladimir’s Orthodox Theological Seminary. Intertitlurile aparțin traducătorului.

 

[1] Cuvânt în cadrul ceremoniei de absolvire și închidere a anului universitar la Seminarul Teologic „Sfântul Vladimir” din New York, 19 Mai 2018. Cu acest prilej, dr. David Bradshaw a fost onorat și cu titlul de doctor honoris causa al prestigioasei instituții de învățământ teologic.

[2] Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, cap. II, trad. Florin Filimon în „Părinți și Scriitori Bisericești”, Serie nouă, volumul 5, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 217.

[3] Ibidem, p. 219.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.