Extras din raportul întocmit de canonistul Theodoros Yiankou și prezentat în plenul Sinodului din Creta (2016) de Preafericitul Teofil, Patriarhul Ierusalimului

Patriarhia Ierusalimului: Despre modul în care au fost priviți latinii de către Biserica Ortodoxă

25 Februarie / Teologie
Foto Ana Mazilu: Biserica Sfântului Mormânt Foto Ana Mazilu: Biserica Sfântului Mormânt

Extras din raportul întocmit de canonistul Theodoros Yiankou (membru al secretariatului Sfântului și Marelui Sinod,reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului) și prezentat în plenul Sinodului din Creta (2016) de Preafericitul Teofil, Patriarhul Ierusalimului

Patriarhia Ierusalimului: Despre modul în care au fost priviți latinii de către Biserica Ortodoxă

            Biserica Ortodoxă, pentru înfruntarea concepțiilor greșite ale Bisericii latine, a ales un mod diferit în care s-a raportat la ea, diferit de modul în care s-a raportat la vechii eretici. Este cunoscut faptul că în toate cazurile marilor erezii, împăratul convoca Sinoade ecumenice și Biserica în Sinod respingea ereziile și condamna pe eretici. Totuși nu a făcut la fel și în privința latinilor, adică nu a convocat Sinod Ecumenic pentru condamnarea lor și aceasta pentru faptul că Biserica aștepta întoarcerea lor la credința ortodoxă și lucra neobosit pentru îndreptarea lor, fără desigur să ascundă sau să treacă cu vederea cacodoxiile care și-au făcut loc în Apus.

            De altfel, deși respinge cu fermitate rătăcirile apusenilor (Sinodul Sfintei Sofia 879/880 și altele, ulterioare), a continuat totuși să dialogheze cu aceștia în scopul întoarcerii lor. În general, atitudinea Bisericii față de latini am putea spune că o exprimă printr-o apoftegmă apărătorul ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: „Până când cei care sunt ai Aceluiași Hristos și ai aceleiași credințe ne vom arunca unii asupra altora și ne vom tăia unii pe alții? Până când închinătorii aceleiași Treimi ne vom mușca unii pe alții și ne vom mânca până ce vom fi mistuiți unii de alții și de dușmanii cei din afară, ajungând să nu mai fim deloc ?”[1]. Atitudinea Sfântului Marcu față de Biserica latină și față de papă era sinceră și izvora din cel mai adânc cuget bisericesc pentru restaurarea comuniunii ecleziastice, dar și din durerea lui pentru cacodoxiile Bisericii Apusene. Același sfânt Marcu a participat la dialogul cu latinii, desigur, fără să fugă de prezentarea la sinaxele liturgice împreună cu ei pe durata lucrărilor sinodului Ferrara-Florența[2]. Ruperea Bisericii Romei de cele patru Patriarhii ale Răsăritului a fost întâmpinată de Biserica Ortodoxă în duh misionar, întrucât urmărea întoarcerea lor. De altfel, un principiu de bază ecleziologic este căutarea păstrării unității Trupului Stăpânesc. „Căci numele de Biserică (εκκλησία) nu este un nume al despărțirii, ci al unirii și acordului și Biserica s-a făcut nu ca să fim despărțiți cei ce ne adunăm împreună, ci ca cei despărțiți să fie uniți.”[3]

            Afară de duhul misionar și un alt motiv a contribuit la determinarea atitudinii Bisericii față de apuseni. În spiritul canoanelor 7 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic și 95 al Pandektei, canoniștii bizantini au luat în discuție și tema validității Tainelor Bisericii Apusene. Este semnificativă poziția Arhiepiscopului Bulgariei Dimitri Homatian, de la care preluăm două citate.

            Primul exprimă o hotărâre sinodală în legătură cu interdicția rugăciunii împreună a monahilor greci din mănăstirea Iviron din Sfântul Munte cu ivirii latinofroni din aceeași mănăstire: „A auzit (monahul Grigorie Iviritul) de la smerenia noastră și de la sfânta obște care se adună împreună că botezul și mărturisirea Sfintei Treimi sunt comune cu noi și cu italienii, dar toate celelalte învățături ale acestora și slujiri religioase diferă foarte mult de ale noastre, dintre care cele mai multe și mai mari sunt vrednice de lepădare, și anume, nelegiuirea părerii lor cu privire la purcederea Duhului Sfânt și punerea înainte a azimelor pentru care odinioară celelalte patru tronuri patriarhale (ale răsăritului) s-au despărțit de papa vechii Rome și până acum au despărțire”[4].

            Al doilea citat provine din răspunsul lui Homatian către Constantin Cabasila, Mitropolit de Durrahios: „Pentru aceea nici azimile sfințite de latini, nici vasele care le primesc pe acestea și le slujesc prin ierurgia acestora, și prin urmare, nici altceva asemenea să nu le socotim comune. Căci cum le pecetluiește și le sfințește pe acestea chemarea numelui stăpânesc și sfintele invocări ale dumnezeiescului Iacov, ruda Domnului? Căci dacă cineva va spune că chiar dacă azimele latinilor nu sunt comune, nu suntem sub osândă dacă ne vom împărtăși și noi de acestea, să audă că, așa cum s-a spus mai sus, pe lângă alte lucruri, în bisericile apusene este bine înfipt și obiceiul azimelor, așa cum și la noi este obiceiul punerii înainte și slujirii cu pâine dospită. Va fi, prin urmare, cu neputință amândurora călcarea propriilor obiceiuri, afară numai dacă una își va schimba locul la cealaltă și va alege îmbrățișând comuniunea cu cealaltă. Oare așa cum aceia numesc sfinte cele slujite de noi, noi putem să numim sfinte cele slujite de aceia? Totuși hirotoniile ereticilor sunt acceptate de ortodocși, conform predaniei părinților ortodocși care sunt sau care au devenit hirotoniți de ei[5][6].

            Cât privește tema hirotoniilor, pe care o atinge în al doilea citat Homatian, o susține și Sfântul Nicodim Aghioritul mai târziu, care sprijinindu-se pe hotărârile Sinodului al VII-lea ecumenic, a susținut că ereticii clerici care vin în Biserica Ortodoxă, nu trebuie să fie hirotoniți din nou. Ecoul acestui duh răzbate până în zilele noastre și în manualele de Dogmatică. De exemplu, P. N. Trembelas zice: „Dar dacă tainele săvârșite de eretici sau de schismatici sunt invalide și trebuie să fie repetate cu acrivie, nu putem totuși să le caracterizăm ca fiind total neipostatice (ireale, fără fundament) (ανυπόστατα)”[7].

            Și cât privește abordarea pastorală a latinilor, este relevantă atitudinea ucenicului lui Marcu Evghenicul, Ghenadie Scholarios, primul Patriarh după căderea Constantinopolului. Acesta fiind întrebat de părinții sinaiți, cum ar trebui să fie primiți latinii care veneau ca închinători în Țara Sfântă și în mănăstirea istorică a Sinaiului, a trimis o scrisoare către Maxim Sofianos, egumenul de atunci al Sinaiului în care scria următoarele:

            „Încă au întrebat monahii dacă este îngăduit să dați armenilor sau latinilor închinători, panaghia[8]. Dar noi spunem să le dați lor și anafură, căci sunt creștini și de aceea vin de la atâta distanță în pelerinaj la mormântul Stăpânului. Căci chiar dacă sunt rupți de noi pentru unele chestiuni de credință și sunt heterodocși, totuși, ca și creștini, caută cu credință și evlavie sfințirea noastră și noi suntem datori să le-o dăm. Căci acel «Nu dați cele sfinte câinilor» și celelalte, se înțeleg pentru cei necredincioși, adică iudei și saracini și elini și manihei și alții, care fățăresc creștinismul, nefiind creștini. Pentru aceea și adaugă, «ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie și pe voi» (Mt. 7, 6). Câini și porci sunt deci cei ce le calcă în picioare. Dar cei ce caută cu credință și cu evlavie cele sfinte și le primesc pe ele astfel nu sunt câini. Ascultați-L și pe Domnul care zice că: «cel ce nu este împotriva noastră este pentru noi» (Mc. 9, 40) și «pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară» (In. 6, 37). Numai marea Taină a împărtășaniei să nu le-o dați lor, nu numai pentru înălțimea ei, ci pentru faptul că Taina aceasta cuprinde întreaga dumnezeiască iconomie de a săvârși mai înainte mărturisirea Simbolului adevăratei credințe și pentru aceasta, celor care cred în mod greșit și fals în dumnezeiasca iconomie sau în teologie și vorbesc împotriva Bisericii sobornicești nu trebuie să le dăm Sfânta Taină a Împărtășaniei. Iar dacă cineva dintre ei vrea să rămână la noi, sau îmbolnăvindu-se, va tăgădui credința părintească, dar va mărturisi credința Bisericii sobornicești[9] învredniciți-l pe el și de o asemenea împărtășire. Acesta este obiceiul Bisericii sobornicești a creștinilor. Pentru aceea și Prea Sfințiții Patriarhi, când liturghisesc la sărbători, dacă vin armeni și latini și stau cu toată evlavia la liturghie, nu îi alungă, ci venind ei cu ortodocșii și închinându-se și sărutând mâna patriarhului, îi binecuvintează pe ei și le dă lor anafură. Ca niște adevărați ucenici ai lui Hristos nu îi scot afară pe cei ce vin la ei. Este de ajuns că nu căutați voi, nici nu primiți sfințire de la ei, fiindcă sunt heterodocși și despărțiți de Biserică. Dar dacă ei cer sfințire de la voi, datori sunteți să nu-i alungați, cum am spus mai înainte”.

            Aceeași atitudine are și Dosithei al Ierusalimului, cunoscut pentru marile lui lupte pentru drepturile Patriarhiei Ierusalimului și pentru adevărul ortodox, în cele ce scrie în scrisoarea lui către Mihail Beligradios: „Încă și armenii, dacă vin în biserica noastră să asculte liturghia, nu îi alungați, fiindcă acest lucru este împotriva Sfintelor canoane. Cât timp însă sunt armeni să nu se împărtășească cu Preacuratele Taine, dar nu-i împiedicați să ia anafură. Și arhieria ta se va îngriji de acestea și dacă unii necultivați și fără știință de carte și superstițioși spun altceva, să nu-i asculți.

            Biserica este stăpână să-i întâmpine pe eretici uneori în baza principiului iconomiei și alteori cu acrivie. Alegerea iconomiei nu înseamnă însă disprețuirea învățăturii canonice. Are ca justificare evanghelizarea și dragostea față de toți oamenii, prin urmare și față de cei ce cred rău (cacodocși), plecând de la presupoziția că apropierea sau dialogul cu ei au loc pe criteriul adevărului. De altfel, „cei din afara Bisericii sunt și ei sub influența Duhului, sunt și ei membri ai bisericii nu în realitate (in re) ci prin dispoziție, prin dorință (in voto) și rămânerea lor în afara Bisericii nu se datorează unei opoziții conștiente împotriva Duhului, ci factorilor istorici, geografici, unor factori exteriori în general.[10]

            Cumva asemănător întâmpină problema și Sfântul Nectarie al Pentapolei: „Episcopul este dator să rămână pururea în principiile morale ale Sfintei Evanghelii și niciodată să nu iasă din acestea sau să le calce, chipurile, pe motivul diferențelor dogmatice. Diferențele dogmatice, ca unele care trimit numai la capitolul credinței, lasă liber și imbatabil capitolul dragostei. Dogma nu războiește dragostea. Dragostea se dăruiește dogmei, fiindcă pe toate le acoperă, pe toate le rabdă. Dragostea creștinească este neschimbată pentru aceea nici credința mutilată a heterodocșilor nu poate schimba sentimentul de dragoste față de ei. Prin dragoste, este foarte posibil să atragi la sine o întreagă biserică ce judecă dintr-o perspectivă greșită o problemă dogmatică heterodoxă. Dragostea niciodată nu trebuie jertfită pentru vreo diferență dogmatică. Exemplu să fie Apostolul neamurilor care din dragoste se ruga cu privire la cei ce L-au răstignit pe Hristos să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubește pe heterodocși, care nu lucrează pentru ei, este mișcat de râvnă mincinoasă și este lipsit de dragoste. Fiindcă unde este dragostea, acolo este și adevărul și lumina iar râvna mincinoasă și credința rătăcită sunt mustrate de lumină și de dragoste și sunt respinse. Chestiunile credinței nu trebuie nicidecum să micșoreze sentimentul iubirii. Învățătorii urii sunt ucenici ai celui rău, fiindcă din același izvor nu poate să iasă dulce și amar. Învățătorul iubirii care este episcopul, nu poate să nu iubească, dar nu poate cu nici un chip să urască, fiindcă deplinătatea iubirii alungă ura.[11]

            Luminoasa și temeinica învățătură a Sfântului contemporan nu provine din iubirism, nici nu propovăduiește ecumenismul. Este mărturia omului desăvârșit în Hristos, care este mișcat în duhul dinamic al libertății în Hristos potrivit cu Tradiția Proorocilor, Apostolilor și Sfinților. În acest duh au voit să se miște și membrii comisiei inter-ortodoxe care au meditat și actualizat textele după cum cunosc și eu din proprie experiență.

            Menționăm că ar trebui să luăm în considerare și aceste poziții ale Părinților, dacă vrem să fim ucenici deplin ai înțelepciunii patristice. Prin urmare, nu trebuie să antologizăm numai poziții care se sprijină doar pe acrivie. Biserica are înțelepciunea să sintetizeze și nu să surpe. Părinții Bisericii cunoșteau desigur hotarele discernământului, de aceea niciodată nu s-au exprimat fragmentar sau au sprijinit demolarea. Aveau datoria și răspunderea să lupte apărând dogma ortodoxă și în același timp să dialogheze cu heterodocșii pentru arătarea adevărului.

O altă parte din acest raport poate fi cititită tot pe pagina noastră de internet:

Patriarhia Ierusalimului: Despre folosirea termenului de „Biserică” pentru confesiunile eterodoxe

[1] Sf. Marcu Evghenicul, Preafericitului Papă al vechii Rome, în Opere, vol. I, Ed. Pateres, București, 2009, p. 199 et passim.

[2] Despre atitudinea Sfântului Marcu vezi Matei Langhi, Ο Μέγας Συναξαριστής της ορθοδόξου Εκκλησίας, t. II, luna februarie, p. 617, et passim. Se amintește aici sursa concretă pentru motivul că a avut o folosire largă de către poporul drept credincios.

 [3] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola I către Corinteni, 1,1, PG 61, 13 și 27, 3, PG 61, 228.

[4] J.-B. Pitra, Analecta sacra, t. VI, col. 247.

[5] Este vorba de preoții hirotoniți de eretici care au devenit ortodocși ulterior.

[6] J.-B. Pitra, Analecta sacra, t. VI, col. 629-630.

[7] Dogmatica, tom. 3, Atena, 1961, p. 45.

[8] Adică bucata de pâine binecuvântată în cinstea Născătoarei de Dumnezeu.

[9] Aici Ghenadie Scholarios are în vedere întoarcerea în biserică numai prin libel (adică prin mărturisirea de credință). Vezi și poziția conexă a lui Theodor Valsamon în  G. Rallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, t. 4, Atena, 1854, p. 460.

[10] Pr. Teodoros Zisis, Urmând dumnezeieștilor Părinți. Principii și criterii de teologie patristică, Tesalonic, 1997, pp. 169-170.

11. Sf. Nectarie al Pentapolei, Ποιμαντική, Atena, pp. 210-211.

 

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular