patristica

Sf. Maxim Mărturisitorul: Cum ia naștere viața duhovnicească în om și cum poate fi ea fățărnicită

27 Ianuarie / Cuvinte duhovnicești
Foto: Oana Nechifor Foto: Oana Nechifor

Cum ia naștere viața duhovnicească în om și cum poate fi ea fățărnicită

[…] David, marele prooroc şi împărat, arătînd celor ce şi-au propus să iubească pe Dumnezeu şi alegînd în locul tuturor celor pămînteşti mîntuirea dumnezeiască, calea cu adevărat cunoscătoare a virtuţilor dumnezeieşti şi deschizînd uşa făptuitoare a cunoştinţei, zice: «începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi înţelegerea bună este ea tuturor celor ce o au pe ea» (Ps. 110, 10). Adică dacă începutul înţelepciunii este frica, sfîrşitul ei este înţelegerea cea bună pentru cei ce o au pe ea. Iar dacă acestea sînt aşa, trebuie să ne sîrguim cu toată puterea să dobîndim frica de Dumnezeu şi înţelegerea cea bună. Frica, pentru ca să scăpăm de petele păcatului ştergîndu-le de pe suflet prin aşteptarea chinurilor veşnice; înţelegerea, ca să ne dovedim împlinitori pricepuţi ai tuturor voilor dumnezeieşti. Căci cel ce se teme de pedepsele pentru călcările poruncilor dumnezeieşti nu se lasă prins de patimile care-i întinează sufletul. Şi cel ce are înlăuntru înţelegerea cea bună, care deosebeşte cu cuvenita raţiune cele vremelnice de cele veşnice, se împodobeşte cu toate virtuţile dumnezeieşti, făcând să se arate din el cunoştinţa prin toate purtările. Căci precum frica desfiinţează în cei ce se tem cu adevărat de Dumnezeu patimile necurate, aşa şi înţelegerea celor cu adevărat înţelegători se face izvorul tuturor virtuţilor. Deci să ne temem de Dumnezeu şi să nu facem nimic ce nu voieşte El. Şi să iubim înţelegerea Lui şi să nu neglijăm nimic din cele ce voieşte El să facem, căci cel ce se teme de Dumnezeu urăşte toată nelegiuirea şi ce-l ce şi-a însuşit înţelegerea iubeşte toată dreptatea. Fiindcă aşa cum ura nelegiuirii caracterizează pe cel ce se teme de Dumnezeu, tot aşa dragostea de dreptate face vădit pe cel înţelegător.

            Deci să nu ne dăm numai chipul fricii prin înfăţişări de tristeţe, nici să nu ne înfăţişăm numai o evlavie arătată în purtări din afară, ci să o arătăm în dispoziţia sufletului şi în smerenia inimii care a greşit, prin dese suspine din adînc şi prin biciuirea amintirii păcatelor de mai înainte, ţinute nevăzut în conştiinţă şi de aceea prin adunarea în noi înşine, nesuferind să vadă nicidecum păcatele altora. Căci cel ce făţăreşte frica de Dumnezeu numai prin înfăţişări văzute nu se deosebeşte întru nimic de maimuţă, care imită purtările şi înfăţişările omului. Căci acest animal dintre patrupede fiind departe prin fire de firea omenească pare celor ce-l privesc prin imitarea înfăţişărilor că e om, dar prin fire nu are nimic omenesc. Tot aşa şi cel ce imită spre înşelarea celor ce-l privesc înfăţişările celor ce se tem cu adevărat de Domnul, neavînd dispoziţia voinţei pătrunsă în mod egal cu a acelora de frică dumnezeiască, este şi se numeşte un fel de alt saducheu şi cărturar salvînd chipul evlaviei într-o frumuseţe exterioară, dar în realitate lipsindu-i aceasta pentru necurata iubire de patimi aflată în adîncul sufletului.

            Nici să nu arătăm cunoştinţa dumnezeiască numai prin rostirea cuvintelor ca înşirare spre podoabă, nici să nu socotim buna înţelegere mergînd numai pînă la simplă grăire, fără a face, ci ca dispoziţie a sufletului pătrunsă de virtuţi prin fapte şi de aceea ca cunoştinţa ce-şi răspîndeşte lumina prin fapte, iar prin cunoştinţă luminînd puterea conştiinţei. Aceasta pentru că frica de Dumnezeu întîlnindu-se prin fapte cu dorinţa de Dumnezeu arătată în buna înţelegere, să producă în noi desăvîrşita înţelepciune, care începe cu înfrînarea de la rele prin frica de Dumnezeu şi se desăvîrşeşte în împlinirea poruncilor prin buna înţelegere. Căci cel ce defineşte înţelegerea ca ştiind numai în simpla rostire a cuvintelor dumnezeieşti se aseamănă cu papagalul care imită cuvintele omeneşti. Căci acest mic animal dintre cele înaripate care redă prin deprindere cuvintele omeneşti nu are nimic omenesc după fire, precum şi cel ce imită cuvintele cu adevărat înţelegător numai prin simpla rostire spre uimirea celor ce-l aud, dar nu are deprinderea cunoştinţei unită cu făptuirea virtuţilor e şi se numeşte cu adevărat un alt fariseu, sau un preot mincinos, făţărind înţelegerea numai prin rostirea cuvintelor, dar fiind lipsit cu totul de înţelepciunea adevărată care-şi are existenţa în fapte, şi de aceea se umflă potrivnic euvîntului adevărului din pricina trufiei care-i hrăneşte peste măsură mintea. El nu ştie, cum se cuvine, că cunoştinţa fără fapte a celor ce se umflă din cauza ei de iubirea de slavă este o teologie a demonilor, pe care o pedepseşte în mod sigur Iisus pe Care, chipurile, îl teologhiseşte, deşi unul ca acesta este stăpînit de patimi fără să se simtă.

            De aceea să ne temem cu frica de Dumnezeu şi să ne eliberăm de toată întinăciunea trupului şi a duhului, neîngăduind legii trupului să se răzvrătească împotriva legii duhului prin omorîrea cea lăudată a mădularelor, nici să nu mărginim mărimea fricii de Dumnezeu prin purtările arătoase la înfăţişare. Ci să facem din înfrînarea la înfăţişare o vestitoare a dispoziţiei celei bune, ca să scăpăm de ameninţarea focului viitor. Şi să împodobim buna înţelegere cu făptuirea poruncilor, ca să nu purtăm ca nişte iubitori de slavă deşartă cuvinte moarte lipsite de viaţa ce vine din împlinirea poruncilor. Ci să facem cuvintele dumnezeieşti făptuitoare, urmărind pacea şi iubirea faţă de toţi, îngrijindu-ne de bunătate şi blîndeţe, de îndelungă răbdare şi de răbdarea faţă de toţi, purtînd cu răbdare şi cu mulţumire cele ce ni se întîmplă şi primind neclintiţi ca daruri dumnezeieşti toate necazurile. Să nu opunem nimic raţiunilor Providenţei, Care conduce prin ele în chip folositor viaţa noastră, ca să dobîndim viaţa veşnică cu toţi sfinţii, desfătîndu-ne de bunătăţile viitoare în statornicia fericirii veşnice, auzind pe Dumnezeu care zice către noi: «Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei 25, 34), în care să ne veselim, împărtăşindu-ne de bunătăţile negrăite, «pe care ochii nu le-au văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (I Cor. 2, 9).

Extras din Sf. Maxim Mărturisitorul,  Epistola 20, Către Marin monahul, trad. pr. Dumitru Stăniloae, PSB 81, pp. 157-159. 

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular