În afara Frumuseții nu există mântuire

Paradisul - Merab Abramishvili Paradisul - Merab Abramishvili

În afara Frumuseții nu există mântuire

„Cu adevărat iată ceea ce am văzut că este bine şi frumos:
să mănânce şi să bea şi să trăiască omul bine din tot lucrul cu care se trudeşte sub soare în vremea vieţii dăruite lui de Dumnezeu,
căci aceasta este partea lui”.
(Ecclesiastul 5, 17)

            Care este cel mai frumos lucru pe care l-ai trăit zilele trecute? Poate ceva ce ai ascultat, o melodie frumoasă la radio, un colind, un concert de Bach sau Zbigniew Preisner, sau imnul „Axion” la biserica parohială. Sau poate ceva ce ai văzut în creația sensibilă: razele soarelui străbătând maiestuos prin ceața dimineții, ori coada răsucită a unei veverițe care tocmai își ronțăia nuca minuțios procurată. Poate că e ceva ce ai mirosit: parfumul unei dulceți de trandafir, sticluțe cu mir sau al busuiocului în emergența lui din vasul cu agheasmă, sau aroma unei cine bine gătite atunci când erai înfometat. Poate ceva ce ai gustat: un vin nobil, o hrană atent asezonată sau o prescură proaspătă. Sau poate ceva ce ai experimentat la locul de muncă: lucruri pe care le-ai considerat insurmontabile au început să se pună cap la cap, sau noi oportunități și-au făcut apariția. Poate ceva ce ai trăit în relațiile personale: o privire tăcută și blândă din partea unei persoane îndrăgite, atingerea feței moi a unui copilaș sau o conversație în ceas de seară cu bătrânii tăi. Sau poate altceva. Acum, gândește-te bine la acel moment, și adresează-ți întrebarea: ce impact are această frumusețe asupra ta? Te îmbogățește? Da. Îți aprinde inima? Sigur. Te face mai viu? Bineînțeles. Te face mai puternic? Da, și asta. Te face, oare, ceva mai smerit? Da, și asta, pentru că nu tu ești cauzatorul acestei frumuseți; nu tu ai plăsmuit-o. S-a întâmplat, pur și simplu, și tu ai gustat din ea.

            Care este reacția ta în fața acestei frumuseți? Recunoștință? Desigur. Încântare? Da, evident. O stare de uimire? Cu siguranță. Dar, oare, nu și o tânjire după ceva mai înalt, ceva transcendent propriei tale înțelegeri și viziuni? Iar această tânjire își găsește cea mai profundă expresie în starea de liturghisire, stare în care omul copleșit de frumusețea la care a fost părtaș, se oprește, înalță ochii spre Frumusețea Răstignită, și declară: „Vrednic și drept lucru este (αξιον και δίκαιον) a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale”. Liturghisirea este, așadar, sinteza și culminația tuturor experiențelor frumuseții care ne-au fost oferite în drumul vieții: cântecul frumos, răsăritul de soare, vinul bun, veverița din grădină, privirea dulce, toate acestea conducându-ne în cele din urmă spre adorarea Celui ce a făcut totul „cu pricepere” (Psalm 135, 5).

            Frumusețea e triumful vieții asupra morții, e melodia Vieții care înfruntă Abisul. „Frumusețea, scrie Nikos Kazantzakis, este fiica lui Dumnezeu, și numai când o privim putem să ghicim chipul lui Dumnezeu”[1]. A vorbi despre liturghisire înseamnă a vorbi despre Dumnezeu și despre frumusețea Lui. Dacă vrem să-i slujim Lui cu adevărat, nu este suficient să ne gândim numai la măreția, dreptatea, atotputernicia, sfințenia și absoluta alteritate a lui Dumnezeu. Desigur, toate acestea sunt fundamentale. Însă, ne-am obișnuit să facem abstracție de cuvântul frumusețe atunci când ne referim la aceste însușiri divine. Ceea ce vreau să sugerez este tocmai faptul că experiențele simple și plăpânde pe care le trăim zilnic în legătură cu frumosul ne sunt date de sus drept indicii, puncte de plecare, indicatoare spre a recunoaște, întrezări, adora, liturghisi și, nu în cele din urmă, a ne lăsa copleșiți nu numai de măreția lui Dumnezeu, ci și de frumusețea Lui. În acest sens, există pasaje centrale în Sfânta Scriptură care vorbesc despre cetățenia noastră cerească (Filipeni 3, 20), și care se caracterizează printr-o constantă și încântătoare experiență a liturghisirii. Mulțimea multă despre care vorbește Apocalipsa, și pe care nimeni nu putea s-o numere, nu este reprezentată ca jucând golf, și nici făcând cumpărături de sărbători, ci liturghisind, „îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic. Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul” (Apoc. 7, 10). Dacă acest lucru sună plictisitor pentru mulți dintre semenii noștri, se datorează modului deformat de a percepe sensul vieții liturgice, fiind văzută ca o povară, inutilitate și fără nicio reverberație în căutarea frumosului de către om. Dimpotrivă, dacă ne uităm cu atenție la un text precum cel din Isaia 33, observăm că lucrurile stau cu totul diferit: „Ochii tăi vor privi pe rege în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea (...) Priveşte Sionul, cetatea sărbătorilor noastre; ochii tăi să vadă Ierusalimul, loc de linişte, cort bine înfipt, ai cărui ţăruşi nu se pot scoate, ale cărui frânghii nu se pot desface. Domnul este pentru noi aici în toată slava Sa; El ţine loc pentru noi de fluvii, de largi canaluri, pe care nici o barcă cu vâsle nu trece, pe care nici o corabie mare nu merge. Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Căpetenia noastră, Domnul este Împăratul nostru, El ne va izbăvi!” Liturghia este expresia fundamentală a vieții cerești; iar această liturghie este orientată ontologic pe Dumnezeul-Treime descoperit în Iisus Hristos, Mesia lui Israel.

            Frumusețea lui Dumnezeu este frumusețea iubirii creatoare și re-creatoare a unei lumi corupte de păcat și urâțenie. Toată frumusețea din lume, frumusețea care ne stârnește admirația, gratitudinea, liturghia, este lăsată de Ziditor ca un semn sau o șoaptă care să ne arate permanent că în spatele acestei raționalități filocalice a lumii există nu un accident cosmic ci un Dumnezeu iubitor, cel care a făcut Pleiadele, Orionul și Carul Mare spre bucuria noastră (Iov 38, 31-32). Oare cel care a făcut ochiul, nu vede? Cel care a făcut urechea, oare nu aude? Sau, cel care a creat toată această frumusețe, nu este Frumos? Vai celor ce oferă creaturii închinarea cuvenită Ziditorului! Vai celor care nu vor să deslușească indiciile, rațiunile ascunse în creație, arătându-se incapabili în a auzi chemarea de a sluji lui Dumnezeu, chemare pe care ne-o face marea în tăcerea dintre două valuri. Într-un pasaj binecunoscut, Sfântul Augustin plasează într-un raport de inegalitate între dragostea pentru lumea materială și dragostea pentru Dumnezeu. Cu toate acestea, zice el, iubirea față de creație ne oferă gramatica pentru iubirea lui Dumnezeu. Lumea este lucrul mâinilor Domnului, iar frumusețea lumii este indicatorul constant și totodată misterios către frumusețea lui Dumnezeu: „Dar ce iubesc, de fapt, atunci când te iubesc? Nu frumusețea corpurilor sau gingășia lor trecătoare, nu strălucirea luminii, a acestei lumini atât de prietenoase față de ochii mei, nu suavele melodii ale feluritelor cântări, nici mireasma dulce a florilor, a parfumurilor și a balsamurilor, nu mana cerească și mierea, nici membrele făcute pentru îmbrățișări trupești, nu toate acestea le iubesc eu când îl iubesc pe Dumnezeul meu. Și totuși, iubesc un anume fel de lumină și un anume fel de glas, o anume mireasmă, o anume hrană și o anume îmbrățișare atunci când îl iubesc pe Dumnezeul meu; sunt lumina, glasul, mireasma, hrana și îmbrățișarea omului lăuntric, care se află în mine acolo unde doar pentru sufletul meu strălucește o lumină care nu are hotar, unde răsună o melodie care nu piere în timp, unde se răspândesc miresme pe care nu le împrăștie suflarea vântului, unde se poate gusta dintr-o hrană pe care lăcomia nu o micșorează niciodată și unde se înlănțuie îmbrățișări pe care împlinirea dorinței nu le desface niciodată. Iată ce iubesc eu atunci când îl iubesc pe Dumnezeul meu”[2].

            A lua în serios modul în care Biblia ne vorbește despre creație și noua creație inaugurată prin Crucea și Învierea lui Hristos, constituie calea spre a înțelege și a revitaliza ceea ce C. Tsakiridou desemna prin „trezvia estetică” (aesthetic vigilance[3]) și, sperăm, creativitatea în rândul creștinilor noștri de astăzi. Frumusețea este la fel de importantă ca spiritualitatea și dreptatea[4]. Capitolul 8 al epistolei către Romani, cu a sa excepțională teologiei a creației celei noi, ne înfățișează modul autentic de percepție a frumuseții naturale. Astfel, Sfântul Pavel vorbește despre zidirea care suspină în dureri, așteptând să dea naștere noii creații a lui Dumnezeu. Frumusețea lumii actuale se aseamănă cu frumusețea unui potir, frumos în sine, dar cu mult mai minunat atunci când privim la conținutul menit să-l umple până la refuz; sau cu splendoarea unei viori, frumoase în sine, dar prin prisma muzicii pe care este capabilă să o execute; sau, un ultim exemplu, cu inelul de logodnă, destinat atât să desfăteze privirile, însă, mai ales, să facă inima să tresalte datorită făgăduințelor pe care le înglobează. Creația este bună, dar nu e Dumnezeu. Este frumoasă, dar această frumusețe este tranzitorie. Se află în dureri, dar această durere este absorbită în insăși inima lui Dumnezeu, devenind parte a durerilor noii nașteri. Frumusețea creației, în fața căreia arta răspunde și pe care se străduiește să o exprime, imite și evidențieze, nu este în mod simplu o frumusețe în sine, ci o frumusețe pe care o posedă în perspectiva a ceea ce-i este promis, la fel ca și în cazul potirului, viorii și inelului: „Căci pământul se va umple de cunoştinţa slavei Domnului, întocmai ca apele care acoperă sânul mării” (Avacum 2, 14).

            Frumsețea pe care o întrezărim în creație poate fi cel mai bine înțeleasă ca parte a unui ansamblu mai amplu care va fi realizat atunci când Dumnezeu înnoiește cerul și pământul. Un simbol grăitor al acestui fapte imaginea biblică recurentă a pomului. Pomul cunoașterii din grădina Paradisului purta fructul oprit, oferind o înțelepciune pentru a fi dobândită fără supunere față de Creatorul. O înțelepciune cumplită, cerând un preț pe măsură; pomul vieții a rămas inaccesibil umanității exilate. Dar atunci, în punctul culminant al epopeii, urmașul femeii a atârnat de un alt pom, care a revelat mult prea limpede lungul cortegiu al răului: violență, degradare, religie organizată coruptă, burtalitatea imperială, trădarea prietenilor. Și totuși, într-un timp foarte scurt, primii creștini vorbeau despre Cruce nu ca despre semnul detestat al crudului tiran imperial, ci ca revelarea supremă a iubirii din sânul Treimii. Și în scena finală, în Noul Ierusalim unde cer și pământ se unesc într-o cununie eternă, pomul vieții crește liber pe malurile râului, frunzele sale oferind tămăduire tuturor neamurilor. Acel semn al izbăvirii vorbește puternic despre o frumusețe restaurată, despre ceva stricat din creația originilor, iar acum este restaurat, pus în ordine dreaptă. Servește ca indicator pentru direcția în care trebuie să călătorim acum, o direcție fixată încă o dată de Cruce și Înviere. Ceea ce trebuie să punem iar și iar în evidență, este apelul ca mădularele Bisericii să-și trezească din nou setea de frumusețe la toate nivelurile. E esențial și urgent. Celebrarea bunătății creației, cântărirea avarierii ei actuale și, pe cât posibil, celebrarea anticipată a tămăduirii lumii, creația nouă însăși, sunt centrale pentru viața creștină. Arta, muzica, literatura, dansul, teatrul și multe alte expresii ale desfătării și înțelepciunii omenești pot fi toate explorate în moduri noi.

            „Ce ai vrea să devii când vei fi mare?” – e întrebarea pe care o adresăm în mod constant copiilor. Dacă, fără ireverență, l-am întreba pe Dumnezeu același lucru, ne-ar răspunde: „Dar încă nu știți? Nu v-am spus-o de atâtea ori? V-am spus și nu ați fost atenți. Ați luat-o ca pe o glumă. Da, vreau să fiu Iisus din Nazaret. Eu sunt Iisus din Nazaret, un om la fel ca fiecare dintre voi, dar mai ales precum cei suferinzi, vulnerabili, smeriți, flămânzi și abandonați. Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Nu există nimic mai măreț decât faptul de a fi om, bărbat, femeie sau prunc. Nu. Nu îmi doresc făpturi umane despuiate de trupuri, de carne. Să învie tot trupul! Nu, nu îmi doresc sfârșitul lumii, animalelor, pădurilor, oceanelor și brizei de primăvară. Toate aceste sunt bune și frumoase foarte! Totul să fie răscumpărat! Totul să fie izbăvit și înnoit! Pământul să devină un loc de joacă și umplut cu zâmbete. Asta e ceea ce vreau, dorința mea cea mai fierbinte. Și de aceea Duhul Meu e Duhul care se roagă în om cu suspine negrăite”. Dorința lui Dumnezeu este ca toți să să mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului. Iar mântuirea aceasta este: bucuria nețărmuită pentru viață, pentru trup, pentru întregul univers. Toate acestea sunt legate de promisiunea venirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ ca și în cer, iar anunțarea ei constituie Vestea cea Bună. În acest fel, întrezărim mesajul central al Evangheliei: Dumnezeu este Frumusețe, iar în afara Frumuseții nu există mântuire.

            Ne-am născut într-o grădină, înăuntrul trupurilor noastre este o grădină, și prin chemarea Logosului suntem meniți să fim grădinari, fiindcă și Domnul este un grădinar (Ioan 20:15) care-și suflecă mânecile și se apleacă peste lume pentru a-i smulge spinii și urzica, semănând în schimb chiparosul, mirtul și crinul (cf. Isaia 55:13), făcând să răsară flori până și din lemnul uscat al Crucii. Pe Dumnezeu nu l-a mulțumit infinitatea universului. Opera Sa se mișcă dinspre spațiile fără viață, nemărginite ale cosmosului spre acest spațiu mic, circumscris, unde viața și frumusețea sunt surprinse într-o înfocată poveste de dragoste. Lucrarea Lui se încheie în grădină, și tot într-o grădină își găsește El desfătarea. Se odihnește. Devine apoi contemplație pură, joc pur, bucurie pură. Nimic altceva nu-i de făcut. Nu morală, nu poruncă, nu politică: doar un fruct pentru a fi mâncat[5]. Spre deosebire de oamenii de știință care investighează cu telescopul rațiunii lucrurile cele mai abstracte, Dumnezeu nă naștere concretului. El, Cel cu totul „negrăit, necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind”, se revelează în concretețea frumuseții, adevăr surprins cu mare finețe de poeta braziliancă Cecília Meireles, în al ei Canção Mínima:

No mistério do sem-fim

equilibra-se um planeta.

E, no planeta, um jardim,

e, no jardim, um canteiro;

no canteiro uma violeta,

e, sobre ela, o dia inteiro,

 entre o planeta e o sem-fim,

 a asa de uma borboleta.

 

În misterul Nesfârșirii

se leagănă o planetă.

Și, pe planetă, o grădină,

în grădină, un strat de flori;

în stratul de flori, o violetă,

și, deasupra ei, de dimineață până seara,

la mijloc între planetă și Nesfârșire,

aripa unui fluture.

 

 

[1] Nikos Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu, trad. Ion Diaconescu, Ed. Humanitas Fiction, București, 2016, p. 45.

[2] Sfântul Augustin, Confesiuni, trad. Eugen Munteanu, Ed. Nemira, București, 2006, p. 208.

[3] Cornelia A. Tsakiridou, Icons in Time, Persons in Eternity: Orthodox Theology and the Aesthetics of the Christian Image, Ashgate, Surrey, 2013, p. 268.

[4] Tom Wright, Surprised by Hope: Rethinking Heaven, the Resurrection, and the Mission of the Church, Harper Collins, New York, 2009, p. 222.

[5] Cf. Rubem A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică, trad. Virginia Gâlea, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 208.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.