La Duminica Sfântului Grigorie Palama

Controversa isihastă sau cum a fost Aristotel învins de Sfinţii Părinţi

15 Martie 2014 / Patristica / Petru Lazăr

Cu 11 ani în urmă, la Constantinopol sosise un călugăr despre care se spunea că era foarte învăţat. Deşi venea din Italia, era ortodox, născut în mijlocul comunităţii greceşti din sudul peninsulei, foarte puternică la acea dată. Cunoştinţele sale variate, nu doar de teologie, dar şi de astronomie, retorică şi alte ştiinţe în vogă la acea vreme, cât şi relaţia strânsă cu Ioan Cantacuzino, unul dintre oamenii importanţi ai imperiului, l-au recomandat pentru a preda la Universitate. Comentariile sale asupra scrierilor lui Dionisie Areopagitul, cât şi extraordinarul talent oratoric i-au adus, în scurt timp, un renume deosebit, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi oameni ai capitalei. Bizantinii, care nu uitaseră atrocităţile comise în Constantinopol de cruciaţii latini, cu un secol înainte, în timpul Cruciadei a IV-a, l-au simpatizat mai ales pentru cuvintele sale dure la adresa latinilor, a bizantinilor latinizanţi şi pentru critica împotriva papalităţii.

Varlaam din Calabria, italianul ortodox, simţea cum i-a captivat pe credincioşii capitalei cu expunerile sale savante, după metoda teologiei învăţate în şcolile catolice.

Nimeni nu punea la îndoială ortodoxia sa, însă, ceva parcă nu era în regulă. Cei mai suspicioşi erau monahii, care nu prea erau de acord cu lungile sale demonstraţii logice în chestiunile sensibile de credinţă. Varlaam prea dădea impresia că totul se poate explica prin gândire, că însuşi Dumnezeu poate fi cunoscut cel mai bine cu ajutorul raţiunii.

Nu după multă vreme, monahul italian a fost numit stareţ la una dintre mănăstirile capitalei. Iniţial, călugării au fost chiar entuziasmaţi de metoda noului avvă: fiecare călugăr trebuia să dedice ore bune pe zi studiului Scripturii, Sfinţilor Părinţi, dar, mai ales, textelor filosofice, antice sau mai noi. Cu timpul, monahii s-au săturat de atâta filosofie. Mai ales îi deranja că, în discuţiile pe care ilustrul cărturar le încuraja, se vorbea mai mult de filosofii din vechime, decât de Hristos ori Sfinţii Părinţi. În curând, şi-au dat seama că tot ritmul acela şcolăresc nu le folosea sufleteşte pe cât şi-ar fi dorit.

Varlaam, o persoană nu doar foarte cultă, ci şi extrem de abilă, a sesizat imediat că, în rândul monahilor din mănăstirea pe care o păstoreşte, parcă pluteşte o nemulţumire. Discret, din scurte discuţii cu unii, cu alţii, încercă să afle unde era problema.

Rezultatele cercetării mai că l-au îngrozit! Imediat plănui o călătorie la Muntele Athos. Acolo trebuia aflată sămânţa „tuturor relelor“.

Ce nu se potrivea cu „metoda“ lui Varlaam?

Muntele Athos era renumit de secole pentru calitatea sa de refugiu pentru cei care-şi închinau viaţa doar lui Hristos. În capitala Imperiului Bizantin circulau numeroase povestiri despre părinţii cu viaţă sfântă şi minunile pe care Dumnezeu le arăta în acele locuri. Prestigiul Athosului crescuse, mai ales începând cu mijlocul secolului al X-lea, când prietenia dintre un împărat şi un monah, Nichifor Focas şi Sfântul Atanasie Athonitul, transformase peninsula în unul dintre cele mai mari centre monahale ale Imperiului. Dar Athosul nu era numai un loc legendar, care hrănea cu povestiri minunate populaţia capitalei. Împăraţi şi oameni de seamă ai imperiului aveau sfătuitori la Sfântul Munte şi istoria consemnase cazuri când unii dintre aceştia, chiar capete încoronate, renunţaseră la cele ale lumii pentru a se alătura vieţii sfinte a smeriţilor monahi.

Cetăţenii Constantinopolului arătau imediat un deosebit respect atunci când venea vorba de monahii de la Athos, iar mănăstirile din imperiu trimiteau monahi în Sfântul Munte pentru a cere sfat de la bătrânii sporiţi duhovniceşte. Faima athoniţilor era cunoscută nu numai bizantinilor, ci şi celorlalte popoare ortodoxe dimprejurul imperiului.

Totuşi, ce era deosebit în vieţuirea călugărilor athoniţi şi contravenea atât de flagrant „metodei“ ilustrului Varlaam?

Surpriza de la Sfântul Munte

Sosirea lui Varlaam în Athos a fost întâmpinată cu bucurie, întrucât unii dintre athoniţi auziseră despre învăţatul monah italian, ortodox ca şi ei, care impresionase capitala cu înţelepciunea sa. Apoi, faptul că studiase teologie la latini, dar se arăta a fi un pios ortodox, era încă un motiv de simpatie.

Curios să afle prin ce „metodă“ caută mântuirea vestiţii călugări de la Athos, Varlaam a colindat, fără încetare, mănăstiri, schituri şi chilii, a stat de vorbă cu eremiţi bătrâni, căutând să-i ispitească şi să le afle „secretul“.

„Obsesia“ athoniţilor pentru rugăciune permanentă, rugăciunea înainte şi mai presus de toate, cât şi cuvintele simple prin care relatau extraordinarele experienţe din timpul rugăciunii efectiv l-au mirat pe savantul care bătuse atâta cale, tocmai de la Constantinopol. Felul simplu în care era trăită viaţa în Athos, orele nesfârşite de rugăciune în singurătate, marcate doar de slujbele de la biserică şi măruntele activităţi zilnice, nici nu l-au impresionat, nici nu l-au deranjat pe Varlaam. Dar, atunci când a auzit că athoniţii susţin că în timpul rugăciunii îl „văd“ pe Dumnezeu, acesta nu s-a mai putut abţine. Toate ideile despre isihasm, despre lumina necreată contemplată în timpul rugăciunii i se păreau absurde, imposibile.

Fără a mai aştepta prea multe explicaţii, Varlaam i-a declarat eretici pe monahii athoniţi. Fără ocolişuri, le-a spus că rugăciunea inimii este o practică greşită şi că ar face mai bine să scurteze orele de rugăciune în singurătate şi să se apuce de studiu.

Monahii căutători de sfinţenie ai Athosului nu au pus la suflet injuriile şi vorbele haine. Totuşi, cunoscând influenţa şi văzând caracterul lui Varlaam, ei şi-au dat seama că lucrurile nu se vor opri aici. Cineva trebuia să-i răspundă acestuia, la fel de savant, despre profunzimea practicii isihaste. Era nevoie de cineva care să cunoască tot atât de multă teologie şi filosofie ca Varlaam, dar să fie şi un isihast, să poată explica corectitudinea rugăciunii minţii şi posibilitatea vederii lui Dumnezeu pe înţelesul unei minţi formate scolastic.

Senatorul isihast

„Rugăciunea minţii“, cum era numită rugăciunea practicată mai ales de călugării isihaşti, era cunoscută de foarte multă vreme, chiar şi printre mirenii ortodocşi, care o spuneau mai ales pentru că o puteau combina cu activitatea zilnică. Fie că mergeau pe stradă ori desfăşurau o activitate care nu solicita prea multă atenţie, foarte mulţi rosteau în minte rugăciunea călugărilor isihaşti.

Aşa fusese şi cazul senatorul Constantin Palama (†1303), sfătuitorul cel mai apropiat al împăratului Andronicus al II-lea (1282-1328), despre care se ştia că era un practicant al „rugăciunii lui Iisus“. Apropierea sa faţă de împărat a făcut ca fiul său mai mare, Grigorie, să fie adus la palat, pentru a creşte şi a fi educat împreună cu nepotul bazileului, cei doi fiind de-o vârstă. Despre Grigorie se ştie că a studiat, împreună cu prinţul Andronicus al III-lea, gramatica, retorica, filosofia şi alte ştiinţe apreciate ale vremii, dovedindu-se de o isteţime extraordinară.

La vârsta de 17 ani, Grigorie a ţinut o prelegere filosofică în faţa împăratului şi a întregii curţi, explicând anumite chestiuni din gândirea filosofului Aristotel. Împăratul a rămas foarte impresionat, gândindu-se că, în viitor, tânărul i-ar putea fi de ajutor în cârmuirea imperiului. Însă planurile politice făcute de Andronicus al II-lea aveau să fie spulberate de hotărârea lui Grigorie de a se face monah.

Grigorie Palama abia împlinise 20 de ani când, împreună cu cei trei fraţi ai săi, părăsi capitala, îndreptându-se către muntele Athos. Ajuns acolo, hotărî să rămână ca ucenic la un bătrân sihastru, Nicodim, care avea o chilie în apropierea Mănăstirii Vatoped.

În 1325, după opt ani de studiu al scrierilor Sfinţilor Părinţi, dar mai ales de practicare neîncetată a „rugăciunii lui Iisus“, Grigorie părăseşte Muntele Athos, din cauza incursiunilor armatelor turceşti. Rămâne un an la Tesalonic, timp în care este hirotonit preot.

După încă cinci ani (1331), petrecuţi la o mănăstire din apropierea Tesalonicului, Grigorie revine în Muntele Athos. În această perioadă începe să redacteze primele sale lucrări, unele tratând problema cunoaşterii lui Dumnezeu, încercând să lămurească, teologic şi filosofic, fundamentul ortodox al metodei de rugăciune isihaste.

Polemica

După plecarea din Muntele Athos, Varlaam şi-a dedicat următorii ani exclusiv călătoriilor în oraşele importante ale Imperiului Bizantin, unde încerca să denunţe „eroarea isihastă“.

Primele contacte dintre Varlaam şi Grigorie Palama s-au datorat scrierilor acestora, în care, fiecare dintre ei îşi expunea argumentele. Deşi era clar că unele dintre aceste opere le redactau special unul pentru celălalt, totuşi nu se menţiona nici un nume.

A doua fază a contactului dintre Grigorie şi Varlaam s-a realizat prin scrisori. În una dintre ele, Grigorie scria că, în ciuda ideilor sale anti-isihaste, îl iubeşte ca pe un adevărat frate în Hristos. Palama îl numea pe Varlaam un om „foarte înţelept“ şi îl ruga să păstreze atmosfera de pace, în ciuda polemicii iscate. La finalul scrisorii, Grigorie Palama îşi exprima speranţa unei întâlniri faţă în faţă, cu prilejul căreia să se poată îmbrăţişa ca doi prieteni. Varlaam însă, atât în scrisori cât şi în cărţile sale, devine tot mai agresiv, denunţându-l în scrierile sale pe Grigorie şi pe monahii isihaşti ca fiind eretici. Din acel moment, situaţia părea fără ieşire. Polemica, ce dădea iniţial impresia unei simple dispute de argumente teologice, s-a transformat, în câţiva ani, într-o criză statală cu implicaţii de proporţii.

Speranţa lui Grigorie de a-l întâmpina pe Varlaam s-a împlinit, până la urmă, însă în cu totul alte împrejurări decât cele enunţate în scrisoarea pomenită mai sus.

Aristotel - faţă în faţă cu Sfinţii Părinţi

Soarele dimineţii de 10 iunie 1341 era încă roşu când împrejurimile Catedralei „Sfânta Sofia“ erau deja ticsite de mulţimea pestriţă a Constantinopolului. Cu toţii veniseră să vadă cu ochii lor cum se va încheia scandalul care, de zece ani, stârnise atâtea discuţii în imperiu.

Decizia organizării unui sinod pentru lămurirea problemei isihaste venise cu un an înainte. A fost aplaudată unanim, ca singurul mijloc prin care frământările şi dezbinarea puteau lua sfârşit. La sinod, prezidat de însuşi împăratul, au participat episcopi, notabilităţi publice, arhimandriţi, egumeni şi, bineînţeles, cei doi actori principali: Varlaam şi Grigorie Palama.

Discuţiile au fost iniţiate de Varlaam, care, fără menajamente, începu să-i acuze pe isihaşti de erezie. El declara că pretenţia isihaştilor că lumina văzută de ei în timpul rugăciunii nu este un efect creat, ci este energie divină necreată, veşnică precum şi fiinţa lui Dumnezeu era absurdă.

Ce-i drept, unii nu înţelegeau mare lucru din complicatele raţionamente ale italianului, însă nesfârşitele argumente filosofice păreau să irite pe toată lumea.

Când luă cuvântul Sfântul Grigorie Palama, le vorbi celor de faţă mai întâi despre chipurile luminoase ale călugărilor athoniţi, care poate nici nu ştiau ce-i aceea filosofia, dar au în minte, zi de zi, numele lui Hristos. Adresându-se lui Varlaam, Grigorie a spus că, deşi Aristotel (384-322 î.Hr.) nu era „de acord“ că Dumnezeu poate fi cunoscut prin energiile sale necreate, veşnice precum însăşi fiinţa sa, Sfinţii Capadocieni au arătat această posibilitate încă din secolul al IV-lea.

La final, când întreaga discuţie părea să se fi redus la o polemică teologică între filosoful păgân Aristotel şi Sfinţii Părinţi, concluziile erau deja clare. Părerile lui Varlaam au fost considerate eretice de sinod, iar isihasmul, spre marea bucurie a celor prezenţi în catedrală, a fost declarat o învăţătură şi o practică corectă, în spiritul Evangheliei şi al Sfinţilor Părinţi.

Epilog

Văzându-se înfrânt, la sugestia protectorului său, Ioan Cantacuzino, Varlaam a recunoscut public erorile învăţăturii sale, cerându-şi iertare pentru tulburările create. Grigorie Palama l-a iertat imediat.

Totuşi, după doar câteva zile, Varlaam a încercat din nou să agite spiritele; realizând că n-ar fi avut nici o şansă de izbândă, plecă în Italia, unde s-a convertit la catolicism devenind, în cele din urmă, chiar episcop al acestei Biserici.

Deşi sinodul din 1341 a confirmat corectitudinea învăţăturii isihaste, iar Varlaam a părăsit Constantinopolul fără a mai reveni vreodată, apele nu s-au liniştit uşor. Declanşată doar din raţiuni teologice, polemica isihastă a fost imediat speculată politic, provocând chiar şi războaie civile în anumite părţi ale imperiului. Însă, încet-încet, anti-isihaştii (fie ei de natură politică sau teologică) s-au împuţinat, isihasmul şi „rugăciunea lui Iisus“ rămânând până astăzi în învăţătura şi practica Ortodoxiei.

▲ Varlaam din Calabria

Deşi, iniţial, un anticatolic fervent, însăşi venirea sa la Constantinopol putând fi un argument al ataşamentului faţă de Ortodoxie, Varlaam a rămas tributar teologiei scolastice, studiate în Italia, patria sa natală. Viziunea sa raţionalist-scolastică l-a împiedicat să accepte profunzimea rugăciunii isihaste, determinându-l să declare eretică această practică. Pe Varlaam, nu doar formaţia sa intelectuală l-a condus la condamnarea din 1341. Se mai spunea despre el că, pe lângă nenumăratele sale calităţi, poseda un temperament arogant, dând dovadă şi de un excepţional talent de a-şi face duşmani.

În timpul celor 11 ani petrecuţi la Constantinopol, Varlaam a fost, totuşi, una dintre figurile proeminente ale vieţii publice a acelor vremuri. Pe lângă polemica anti-isihastă, Varlaam s-a implicat şi în tratativele de unire pe care bizantinii le duceau în acea vreme cu papalitatea, ca urmare a pericolului turcesc care devenea tot mai ameninţător.

Legat de Varlaam din Calabria, istoria a mai reţinut faptul că acesta a fost maestrul celebrilor reprezentanţi ai Renascentismului italian, Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.

▲ Ce este isihasmul?

„Rugăciunea minţii“, „rugăciunea lui Iisus“, „rugăciunea curată“, „rugăciunea inimii“, „rugăciunea isihastă“ sunt expresii relativ sinonime care se referă la rugăciunea practicată de călugării isihaşti, dar nu numai.

Termenul grecesc „isihia“ se traduce prin „liniştire“, făcând referire la o stare de împăcare interioară, ca rezultat al unui mod de viaţă ascetic, ce implică rostirea permanentă a „rugăciunii lui Iisus“ (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!). Extazul mistic isihast reprezintă o „inundare“ de lumină a fiinţei omeneşti, despre care nu există foarte multe detalii, fiind una dintre noţiunile ce pot fi înţelese deplin doar experienţial. Cel mai adesea, călugării care au trăit această stare sunt foarte rezervaţi în a face descrieri. Însă, ca o constantă, Părinţii filocalici susceptibili de a fi avut astfel de „inundări dumnezeieşti“ prezintă experienţa iluminării, din timpul rugăciunii desăvârşite, ca pe o formă supremă de cunoaştere şi înţelegere a lui Dumnezeu.

▲ Teologia cu parfum aristotelic

În epoca medievală, teologia catolică a suferit o semnificativă mutaţie, marcată de o tot mai puternică influenţă a filosofiei aristotelice. Teologii acelor vremuri considerau că „epoca Sfinţilor Părinţi“ a fost depăşită de „epoca teologilor scolastici“, care reprezenta un important pas înainte. Teologia patristică era considerată ca învechită, cel mult un preludiu al scolasticismului.

Unii cercetători ai istoriei Bizanţului (de exemplu, Karl Krumbacher) au văzut în „criza isihastă“ o primă reacţie, dar decisivă, faţă de „invazia scolastică“. Deşi nici Răsăritul nu a fost scutit de influenţe scolasticiste, totuşi, în spaţiul răsăritean, niciodată nu a fost contrabalansată autoritatea Sfinţilor Părinţi.

În ce priveşte isihasmul, acesta a rămas una dintre cele mai profunde învăţături ale Bisericii Ortodoxe. Practica rugăciunii minţii este astăzi foarte răspândită, nu doar printre monahi, ci şi printre credincioşii mireni.

Biserica Romano-Catolică nu a acceptat practica isihastă şi nici învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre energiile necreate. În prestigioase enciclopedii catolice contemporane, isihasmul este catalogat chiar şi azi ca fiind „speculaţie obscură, concretizată în cea mai sălbatică formă de extravaganţă mistică“ sau „autosugestie fachirică“.

Preluare după: www.ziarullumina.ro

 

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.