Dogmele creștine - gramatica poveștii de iubire dintre Mirele Hristos și Biserica Sa

15 Noiembrie 2016 / Teologie / Pr. dr. Ioan Bădiliță
Scară, Mănăstirea Sf. Ecaterina, Sinai Scară, Mănăstirea Sf. Ecaterina, Sinai

Dogmele creștine - gramatica poveștii de iubire

dintre Mirele Hristos și Biserica Sa

 

`Ο γᾱρ τοῖς πύργοις τῶν θείων δογμάτων ὡς ἀληθείηας ὀχυρώμασι καθωπλισμένος τούς ὲπηρεαστᾶς οῦ φοβεῐται λόγους καὶ δαίμονας

Cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeiești ca de niște întărituri ale adevărului, nu se teme de gânduri și de diavoli.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Quaestiones ad Thalassium, PG 90, 433D)

Suntem de părere că una dintre problemele cele mai stringente cu care se confruntă din ce în ce mai mult societatea noastră, cu repercusiuni extrem de nocive pentru însăși viața Bisericii și a credincioșilor care se mișcă în cadrele ei liturgico-sacramentale, o reprezintă tentația adogmatismului, caracterizat în mare parte prin divorțul dintre evlavia practică și adevărul Bisericii sau conținutul ontologic și gnoseologic al credinței creștine revelate. Desfășurându-și existența cotidiană sub raza de acțiune a malițiosului slogan - „Gândește liber”, colportat de o manieră subversivă pe micile ecrane transformate în idoli și injectat în arterele subconștientului prin reclame sau filme, o bună parte din creștinii zilelor noastre ne surprind cu un recul adesea caustic în fața dogmelor Bisericii, ignorând sau necunoscând semantica lor existențială, normativă și autoritativă pentru viața noastră, a fiecărui credincios care, așa cum a subliniat Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să „credem cum ne-am botezat și ne închinăm după cum credem[i]. Astfel, în rândurile subsecvente, ne propunem să arătăm că, departe de a se constitui într-un sistem intelectual insipid, destinate doar preoților, seminariștilor sau studenților teologi, și debranșate în acest sens de modul de gândire și de acțiune al fiecărui creștin în lume, dogmele ar trebui să fie înțelese și propovăduite drept gramatica empirică a Ortodoxiei, „dreptare al vieții binecredincioase[ii], având rolul unor borne existențiale ce evidențiază punctele nodale ale întâlnirii autentice dintre divin și uman, infinit și finit, transcendent și imanent și concentrând în formule sintetice și paradoxale nucleul Revelației dumnezeiești și îndumnezeitoare, propovăduite, explicate și actualizate de Biserică[iii].

Nu putem să ignorăm faptul că, în cele mai multe dintre discursurile contemporane propagate de mass-media unde apare termenul dogmă, acesta este folosit cu un sens eminamente peiorativ. Nu de puține ori ne este dat să auzim, mai ales din rândul tinerilor noștri, că dogmele pun bariere gândirii omului, nelăsându-l să se exprime liber, „outside the box”, precum Icarus în avântul său nepotolit spre soare. Cu alte cuvinte, dogmele, în accepțiunea curentă, țin spiritul uman captiv într-un univers etanș al inculturii, orbecăielii, incertitunii și normelor morale fade promovate de o instituție eclezială care s-ar împotrivi, în opinia unora, cu toată puterea, oricărei elevații sapiențiale și depășirii de sine a omului însetat de cunoaștere. În contextul reflecțiilor teologice și acțiunilor misionare generate de anul omagial 2016 focalizat pe educația tineretului creștin, de o importanță și actualitate debordante sunt cuvintele arhimandritului Sofronie Saharov care, într-o scrisoare trimisă în septembrie 1945 lui David Balfour, arată că o Biserică fără dogme și fără trăirea acestora prin experiență ascetică, este de neconceput: Trei lucruri nu înțeleg: 1) o credință adogmatică; 2) un creștinism nebisericesc; 3) un creștinism fără nevoință. Și acceste trei: Biserica, dogma și ascetica (adică nevoința creștină) – sunt pentru mine un singur tot al vieții. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie «după gustul nostru»[iv].

Revelate de Dumnezeu-Treime prin Cuvântul cel veșnic, formulate sobornicesc de Părinții care au avut experiența slavei necreate a Preasfintei Treimi[v], mărturisite eclezial în ambianță liturgică, transpuse în limbaj imnografic, psalmodiate în cadențe doxologice și asumate mistic personal și comunitar, dogmele Bisericii reprezintă punctele planului dumnezeiesc de mântuire și de îndumnezeire a omului, de „recapitulare a întregii creații în interiorul misterului pascal al lui Hristos”[vi]. Trebuie afirmat în același timp că în dogme există o rigoare „matematică” sau mai bine zis „meta-matematică”, pe care nu avem dreptul nici să o relaxăm, nici să o modificăm (cf. Matei 5:18) când consensul Bisericii a confirmat-o ca pe un cifru al transcendenței[vii]. Cu toate că trimit spre o realitate metalingvistică, mai presus de orice concept creat, dogmele, formule precise ce conțin accentele eternității, reunesc noțiuni – limite (horoi) și zugrăvesc icoana verbală a Adevărului. Eforturile eroice ale Părinților mărturisitori arată că dogmele sunt cuvinte răstignite: Biserica ne inițiază în gândirea sa eonică din trecut prin epicleza universalității: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15:28)[viii]. Părintele Dumitru Stăniloae face precizarea că dogmele creștine sunt expresii ale iubirii divine, lumini ale iubirii oferite de Dumnezeu oamenilor, arătându-le prin Apostoli și urmașii lor că și ei sunt lumini, având posibilitatea de a crește prin iubire spre veșnicie. Prin dogme se mărturisește credința că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, care a dat oamenilor lumina credinței în dumnezeirea Lui, ca temelie a Bisericii și că El, ca Fiu al iubirii Tatălui (Coloseni 1:13), va zidi neîncetat Biserica, dându-i o putere ce nu poate fi biruită[ix]. În acest sens, părintele profesor afirmă tranșant - și e bine să reținem această idee mai ales în contextul actual al proliferării mișcărilor sectare – că Biserica nu este acolo unde se rămâne numai la Evangheliile scrise de doi Apostoli și doi ucenici ai lor, ci unde se păstrează învățătura tuturor Apostolilor Săi – regula fidei (cf. Romani 12:6)păstrată de comunitățile bisericești în unire[x] prin Tradiție, înțeleasă în Ortodoxie ca viață a Duhului Sfânt în Biserică și „continuitate sacramentală în istorie a comuniunii sfinților”[xi]. Totodată, părintele Stăniloae aduce lămuriri prețioase cu privire la două dintre cele mai vehiculate reproșuri aduse la adresa tezaurului dogmatic eclezial: a) dogmele anulează libertatea omului, și b) dogmele nu mai au niciun fel de relevanță pentru omul de astăzi. Cu privire la primul enunț, părintele profesor arată că libertatea credinței noastre în Hristos își arată adevărata putere și efectul pozitiv în viața noastră prin faptul că ea ne face stăpâni peste patimile trupești ce ne pot robi, și ne ajută să creștem în calitățile noastre spirituale, în armonie cu semenii și în comuniune cu viața infinită a lui Dumnezeu. Dogmele creștine se arată și în aceasta ca expresii și mijloace ale puterii spirituale ale libertății adevărate a omului (vezi I Petru 2:16), susținute de libertatea lui Dumnezeu. Departe de a abroga libertatea, dogmele îi conferă acesteia adevărata ei structură și conținut viu, nelăsând-o să cadă în libertinaj ci dezvăluindu-i reala ei frumusețe ca „libertate a măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:21). Dogmele creștine deschid un orizont nesfâșrit de înălțător în generozitatea veșnic susținută a vieții noastre, contrar închiderii ei în așa-zisa „raționalitate” post-iluministă, care nu cunoaște decât trăirea îngustă, egoistă și trecătoare în lumea materială văzută[xii]. La cea de-a doua problemă, părintele Stăniloae consemnează dorința de aggiornamento care ia tot mai mult amploare, și conform căreia trebuie să ne înălțăm peste dogmele stabilite pe baza Evangheliei de Sinoadele ecumenice, la învățături mai noi, pentru a răspunde omului contemporan. Dar la ce înălțime morală mai mare, se întreaba părintele, putem fi ridicați, decât la smerenia și iubirea de oameni, mergând până la jertfire de sine la care ne-a ridicat Fiul lui Dumnezeu făcându-se om și primind crucea pentru întreaga omenire? Prin aceasta, dogmele creștine cuprind în ele, totodată, îndemnul spre cele mai mărețe fapte, spre cea mai nobilă umanitate, realizată în comuniunea veșnică de iubire cu Fiul lui Dumnezeu ca Frate și cu Tatăl ceresc ca Tată al nostru[xiii]. Astfel, în locul unei „modernizări” a dogmelor, a sacrificării învățăturii de credință de dragul nevoilor egoiste ale societății de astăzi, hedoniste, consumeriste și insensibile față de valorile creștine menite să îi facă părtași pe oameni la frumusețea infinitului divin, Biserica – cler și popor – are misiunea de a explicita conținutul infinit al dogmelor ei. Acestea au nevoie de o punere în lumină a conținutului lor viu și infinit în corespondență cu viața duhovnicească a sufletului credincios, cu modul în care le-au înțeles și trăit Sfinții Părinți ai Bisericii și cu nevoile fiecărei epoci.

Dogma este forța organizatoare a unui câmp de existență considerat ca unică realitate. Orizontul dogmatic realizează un decupaj în funcție de un anumit centru organizator care îi asigură consistența și coerența funcțională, precum și statutul ontologic. Este ordonarea care se impune într-o lume în care posibilitățile axiologice se multiplică, riscând să ia forme aberante. Viața cotidiană a creștinului se resimte mereu de nevoia unei rațiuni configuratoare și indexale care trebuie conștientizată, împropriată, asumată existențial printr-un demers de imitatio Christi (cf. Matei 19:21 – veni sequere Me), după cum se exprimă sugestiv o apoftegmă din Patericul Mare: „A zis un Bătrân: Dogma creștinului este urmarea lui Hristos”[xiv]. Cel ce asigură autenticitate vieții creștine este acel principiu activ pe care cineva l-a numit drept intenționalitate dogmatică, prin asumarea căreia creștinul se deschide spre un orizont clar conturat dar fără granițe rigide care să-i stăvilească capacitatea creatoare și înaintarea liberă prin har spre Cel liber prin ființă. Ca instanță metafizică, dogma este matricea autentificării, teologic, ea trasează liniile de forță ale unei ontologii soteriologice, în sfera experienței mistice, ea are virtuți transfiguratoare, vizând o antropologie a epectazei, a desăvârșirii. În perspectiva unei filozofii dogmatice, se poate face afirmația că existența umană este inevitabil o existență dogmatică. Omul se anulează ca persoană în afara dogmei, se destramă sub presiunea istovitoare a ispitei adogmatismului[xv]. De asemenea, orice tendință de negare a tezaurului dogmatic, îl plasează pe om în perimetrul ereziei, în sfera de influență a ceea ce rugăciunile de pregătire pentru primirea Împărtășaniei desemnează prin expresia „lupul cel nevăzut/înțelegător”. Dogma este expresia vieții mistice a Bisericii, formularea în Duhul Sfânt a experienței treimice în care se cufundă/botează omul întreg prin Biserică. Dogmele nu-i privesc pur și simplu pe anumiți specialiști; ele sunt indicatoare și axiome ale vieții, călăuzind nerătăcit la plinătatea vieții în Duhul Sfânt, în Care „toate dogmele Părintești le descoperă Cuvântul” (Antifoane, glas IV). Nu e vorba aici de o elaborare științifică sau de o codificare legalistă, ci de o formulare harismatică „în cuvânt puțin și înțelegere multă” a termenilor de-Dumnezeu-insuflați ai credinței. Iar fidelitatea față de tradiția și învățătura dogmatică a Bisericii nu înseamnă numai faptul de a nu schimba formulările corecte ale termenilor, ci și de a schimba și înnoi viața noastră prin adevărul și puterea de renaștere pe care acestea le ascund[xvi].

Care ar fi riscurile la care ne expunem atunci când ignorăm dogma, nepermițându-i acestei „busole” să ne configureze gândirea, viața și întregul sistem de valori? Referindu-ne strict în spațiul nostru bisericesc, necunoașterea și nevalorificarea dogmei are următoarele efecte negative: - vom împodobi bisericile cu picturi și icoane agramate teologic sau cu obiecte ce contrazic ambianța filocalică a locașurilor de cult; - vom rosti de la amvon predici cu accente exclusiv moraliste, fără substanță dogmatică, vorbind oamenilor numai despre păcate, iad și despre fuga de lumea de aici (într-un sens maniheic) spre „o lume de dincolo”, uitând astfel de „iubirea nebună” (μανικόν έρωτα) a lui Dumnezeu pentru creația Sa, oferită omului ca dar spre bucuria lui; - vom practica o evlavie incultă, nevertebrată dogmatic, cum ar fi de pildă îngenunchierea în zilele de duminică, necinstind astfel Învierea Domnului, după cum se exprimă canonul 90 de la Sinodul VI Ecumenic; - vom pune mai mult preț pe execuția unei cântări în detrimentul conținutului teologic al acesteia, pierzând din vedere că imnografia este cateheza doxologică a Bisericii prin excelență; - și, nu în cele din urmă, fără a fi bine echipați teologic, noi, slujitorii sfintelor altare, nu vom putea intra în dialog cu cultura lumii și vom fi incapabil să răspundem, în duh evanghelic, provocărilor de tot soiul care ne așteaptă la orice pas.

Faptul că forma exemplară de teologie și de misiune a Bisericii în adresarea ei către lumea contemporană ar trebui să fie această întoarcere spre interior a discursului dogmatic care este și o deschidere către ceea ce se află dincolo, se supune unui gen de logică trinitară: la fel cum rostirea eternă a lui Dumnezeu, perihoreza Persoanelor în articularea infinită a rostirii divine (Logos), se deschide „spre exterior”, către creație, doar potrivit mișcării sale eterne, exprimată în iconomia mântuirii[xvii], tot așa această diastolă și această sistolă – flux și reflux dogmatic în jurul poveștii de dragoste dintre Hristos și Mireasa Sa – Biserica – au puterea de a integra în sine ce este străin, de a cuceri orice inimă și a o atrage în orizontul harului mântuirii, prin medierea Sfântului Duh, care face ca toate cuvintele, gândurile și faptele să se deschidă către Cuvântul ce recapitulează și îmbrățișează în Sine toată creația pe care atât de mult a iubit-o.                                                          

 

[i] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159, trad. pr. dr. Teodor Bodogae, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1988, p. 346: „Așadar, așa cum ne-a fost dat să facem botezul în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, tot astfel facem și mărturisirea de credință după cum se face acest botez și cinstirea pe care o aducem e la fel cu această credință...”.

[ii] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rînduiala cea după Dumnezeu, trad. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1982, p. 456.

[iii] Cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1996, p. 68.

[iv] Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, trad. ierom. Rafail Noica, ediția a II-a, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2013, p. 261.

[v] Ierótheos Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volmului I: Dogmă – Morală – Revelație. Prezentare critică, trad. Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 114.

[vi] Gabriel Richi Alberti, Théologie du Mystère: La pensée théologique du père Marie-Joseph Le Guillou, Parole et Silence, Paris, 2012, p. 94.

[vii] Olivier Clément, Ecclésiologie orthodoxe et dialogue oecumenique, citat în Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Noțiunea dogmei, în revista „Studii Teologice”, nr. 9-10/1964, p. 557, nota 93.

[viii] Cf. Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1996, p. 194.

[ix] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Basilica, București, 2014, p. 149

[x] Ibidem, p. 153

[xi] John Meyendorff, Living Tradition: Orthodox Witness in the Contemporary World, St. Vladimir`s Seminary Press, New York, 1991, p. 16.

[xii] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii, p. 148.

[xiii] Ibidem, p. 154.

[xiv] Patericul Mare. Apoftegmele Părinților pustiei – Colecția tematică, trad. pr. prof. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 2016, p. 173.

[xv] Sandu Frunză, O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae, Ed. Eikon, București, 2016, p. 141.

[xvi] Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăție sau modul liturgic, trad. pr. prof. Ioan Ică și protos. Paisie, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 23.

[xvii] Vezi David Bentley Hart, Frumusețea infinitului. Estetica adevărului creștin, trad. Vlad Nectarie Dărăban, Ed. Polirom, Iași, 2013, p. 77.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.