Nimeni să nu deznădăjduiască pentru păcate

Pilda cuviosului Iacov (28 ianuarie)

Deși a fost la un pas de pierzania totală, cuviosul se întoarce spre Dumnezeu, cerându-I iertare, pe care o și primește, dovada finală a acesteia fiind o altă minune care se săvârșește printr-însul. Viața cuviosului Iacov se poate citi pe larg în Viețile Sfinților[1], dar pentru ziua de 4 martie. Confuzia aceasta este mai veche în cărțile noastre, deși Mineiul de la Neamț din 1846 pentru luna ianuarie afirmă la p. 195 că Preacuviosul Părinte Iacov Sihastrul este prăznuit de fapt la 28 ianuarie. Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane amintește și el de cuviosul Iacov, tot la ziua de 28 ianuarie[2]. O Viață[3] a acestui Părinte se găsește de asemenea în PG 114, 1213-1224, parțial în greacă și cu completări în limba latină. 

Redăm în cele ce urmează o versiune prescurtată a istoriei cuviosului Iacov, repovestită în secolul al XIII-lea de ieromonahul Theognost, autor al unui uriaș florilegiu duhovnicesc intitulat Tezaurul[4], dar și al mult mai cunoscutor Capete despre lucrare, contemplație și preoție care se găsesc în volumul IV al Filocaliei Părintelui Dumitru Stăniloae. Textul face parte din Cuvântul al XVI-lea al Tezaurului iar traducerea aparține Laurei Enache, fiind pregătită în ediția integrală la Editura Doxologia. Sursa folosită Theognost a fost identificată de editorul Joseph Munitiz într-o omilie needitată atribuită lui Amfilohie de Iconium, CPG 3250, 3.

Iată povestirea despre Iacov Sihastrul, însoțită de un scurt comentariu al lui Theognost:

«Cuviosul Iacov, slujind Domnului patruzeci de ani, prin harul lui Dumnezeu, a primit de la El darul de a vindeca orice boală, de a alunga demonii și a învia morții. Dar fiindcă toți alergau la el pentru minunile pe care le făcea prin el Dumnezeu, un bărbat dintre cei slăviți, luându-și fiica tulburată fiind de un demon a venit și el la sfântul, care rugându-se îndată a fugit demonul din fată. Temându-se părinții fetei ca nu cândva iarăși să o tulbure pe ea demonul i-au cerut cuviosului să mai rămână la el, lăsându-l acolo de mângâiere și pe fratele ei mai tânăr.

Dar fiindcă nimeni nu scapă de uneltirile vicleanului demon, s-a rănit cuviosul de dragostea fecioarei și a stricat-o pe ea. Temându-se ca nu cumva să se descopere faptul și el să fie rușinat, mai întâi a ucis pe fată, apoi l-a ucis și pe fratele ei. Iar trupurile lor le-a aruncat în râul care curgea pe acolo. Dar fiindcă s-a deznădăjduit cu totul de mântuirea lui, s-a avântat să plece în lume. Dar plecând și întâlnind pe cineva dintre cei aleși și încercați este convins la îndemnurile lui să se pocăiască lui Dumnezeu. S-a așezat într-un mormânt cuviosul plângând și tânguindu-se și răbdând toată aspra petrecere. Noaptea, ieșind din mormânt, mânca ierburi sălbatice și se împărtășea de puțină apă, și astfel iarăși intra în mormânt stăruind în plângeri și tânguiri.

Vrând Dumnezeu să-l dea pildă celor ce păcătuiesc ca să nu deznădăjduiască de ei înșiși cu ușurință, fiind arșiță mare și lipsă de ploaie, și fiindcă toți se rugau și cerând nimic nu plineau, i-a dat în gând episcopului acelei cetăți că „Dacă nu se va ruga pentru voi Iacob cel din mormânt, nu voi da ploaie pe pământ”. Câte posturi și privegheri și rugăciuni de la toți și lacrimi și Dumnezeu de nimeni n-a ascultat, ci a dat glas de sus din cer ca un tunet zicând: „În zadar vă osteniți, dacă nu se va ruga Iacov robul Meu și nu va cere pentru voi, arșița nu se va înceta”. O străin chip de pocăință! O împăcare de Dumnezeu mărturisită[5]! Dumnezeu îl mângâie și mai mult pe cel ce se pocăiește. „Cere de la Mine, zice, și Eu voi da ploaie!”

Venind, așadar, tot poporul împreună cu episcopul s-au rugat cuviosului cu lacrimi, ca să-L roage pe Dumnezeu, iar el nu a suferit din pricina multei lui smerenii, numindu-se pe sine nevrednic înaintea lui Dumnezeu de o asemenea cerere către Dumnezeu și urâciunea tuturor oamenilor. Și iarăși au alergat toți la Dumnezeu și nimic nu isprăveau, ci auzeau de sus mărturia: „De nu se va ruga robul Meu Iacov pentru voi pe nimeni nu voi asculta”. Atunci rugându-se toți de el cu lacrimi amare, de-abia de-abia convins cu de-a sila, cuviosul și-a întins mâinile spre cer și plecând genunchii s-a rugat Domnului ploaie bogată să dea pe pământ. Și încă rugându-se el, dintr-odată s-a stârnit o ploaie năprasnică din cer și s-a umplut pământul de îmbelșugată ploaie încât au curs și râurile în mătcile secate care abia puteau stăvili șuvoiul apelor.

Vedeți slava pocăinței, vedeți cum slăvește Dumnezeu pe cei ce se pocăiesc? Cu adevărat mare este puterea pocăinței, minunată lucrarea ei. Să o îmbrățișăm și noi, o, fraților, pe cea care ne împacă cu Dumnezeu și să devenim blânzi și pașnici și săraci cu duhul[6], cuvioși, milostivi, înfrânați, nobili în virtute și lui Dumnezeu plăcuți. Ce folosim păcătuind? Ce folosim viclenind? Ce folosim dacă ne plecăm fruntea diavolului? Dumnezeu ți-a dat ție pâinea, ți-a dat ție apă, vin, dar mai înainte de toate ți-a dat un suflet înțelegător și rațional, rodul pământului, animalele, felurimea miilor de zburătoare, fructele, multe bunătăți spre cinste și bucurare, pentru ca, bucurându-te de acestea să simți pe Binefăcătorul și pe Cel ce umple sufletul tău de tot binele și nu cere nimic greu pentru acestea, ci mulțumire și lauda Lui prin fapte. Dar tu bucurându-te în dezmăț de bunătățile Creatorului și ale lui Dumnezeu spre săturare, slujești vrăjmașului lui, și faci acele lucruri pe care dulcele tău Dătător de hrană le urăște și de ele se scârbește. Dumnezeu te hrănește, iar tu cel hrănit de El îl slujești pe vrăjmașul Lui făcând poftele josnice ale aceluia. Cumplit este acest lucru și foarte pierzător. De aceea Dumnezeu se indignează și se mânie. „Eu te-am făcut, zice, eu te-am creat, eu te-am cinstit și nu am încetat să-ți fac bine și tu pe altul slujești?”»

 

Iată și o scurtă rugăciune de pocăință atribuită cuviosului Iacov de Sfântul Nicodim Aghioritul în Apanthisma (ed. V. Cândea, Ed. Anastasia, București, 1998, pp. 257-258):

RUGĂCIUNEA CUVIOSULUI IACOB

CARE S-A POCĂIT DUPĂ PĂCATELE DESFRÂNĂRII ŞI UCIDERII ŞI S-A ÎNCHIS ÎN MORMÂNT,

ÎŞI PLECA GENUNCHII ŞI ÎŞI BĂTEA PIEPTUL FĂRĂ CRUŢARE ŞI CU MULT PLÂNS A ROSTIT-O TIMP DE ZECE ANI

 

Cum voi căuta spre Tine, Dumnezeule, şi ce început de mărturisire voi afla? Cu ce inimă si cu ce conștiință îndrăznind voi încerca să-mi mişc limba păgână şi buzele pli­ne de spurcăciune?

Şi de care păcat voi cuteza a cere mai întâi iertare? Cruță-mă, Iubitorule de oameni, Doamne! Milostiv fii mie nevrednicului, Stăpâne Bunule! Nu mă pierde pe mine pentru faptele mele cele de ruşine, căci nu mici îmi sunt păgânătăţile. Desfrânări am săvârşit, ucidere am făcut, sânge nevinovat am vărsat şi, pe lângă acestea, apelor şi fiarelor şi păsărilor am jertfit în miazănoapte.

Și acum Doamne, mă mărturisesc Ție, Celui ce toate le ştii, Bunule, cerând iertare de acestea. Nu mă trece cu vederea, Stăpâne, ci, pentru mi­lostivirea cuvenită Ţie, Îndură-Te de mine, pă­gânul, şi trimite mila Ta cea bogată peste mine, cel care am ajuns în prăpăstiile păcatului. Căci m-a înecat viforul pierzătorului vrăjmaş. Să nu mă înghită pe mine balaurul cel din adânc (şi celelalte).

 

[1] Viețile Sfinților pe luna martie, ed. Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 77-88.

[2] Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (28 ianuarie), ed. H. Delehaye, Bruxelles, 1902, p. 430.

[3] În catalogul lui F. Halkin, Bibliotheca Hagiographica Graeca, vol. I, 1957, Vita S. Jacobi are cota 770c.

[4] Theognosti Thesaurus, ed. J. Munitiz, CCSG 5, 1979, pp. 157-159.

[5] Cf. I Cor. 5, 18.

[6] Matei 5, 3.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.