Meditație la Sâmbăta Sfântului Teodor

Teognost (sec.XIII): Despre bunul înțeles al morții

8 Martie 2014 / Patristica

       Pentru ce te temi de moarte? Spune-mi mie. Fiindcă ea te scoate îndată din hărțuielile vieții și din tulburările ei și te trimite la viața cea netulburată. Pentru ce-l plângi pe cel plecat din vâltoarea celor de aici către limanul cel liniștit, unde și tu de vei duce peste puțină vreme? Păcătos era? Bucură-te, fiindcă i s-au tăiat lui cele ale păcatului și s-a oprit prin moarte faptul de a păcătui, și slăvește-L pe Cel care l-a luat mai înainte de a se afunda în adâncul unor și mai mari rele.  Dar poate era drept? Încă și mai mult bucură-te, mulțumind Domnului, Celui ce și-a luat propria comoară spre odihnă veșnică. Numai pentru păcat plângi și varsă lacrimi. Căci acesta este moartea sufletului nemuritor, care a înnegrit și a mânjit frumusețea cea după chip. Pentru păcat orice lacrimă să curgă, și să nu înceteze să trimită suspin din adâncul inimii. Căci ni s-a poruncit numai să ne întristăm și să plângem puțin pentru cel adormit în Hristos, dintr-o compătimire naturală, atât cât să nu părem neîndurerați celor apropiați, iar nu să ne zbuciumăm și să tânguim cu amar, precum cei ce nu au nădejdea învierii[1].

      Nu-L vezi pe Hristos plângând în liniște pentru Lazăr[2]? Și aceasta ca să ne dea nouă o pildă de învățătură, astfel încât întru toate să plângem cu măsură pentru cei ce mor și nu să ne tânguim mai mult decât se cuvine. Așa cum spune cineva dintre sfinți, de aceea îl plânge Hristos pe Lazăr, pentru că avea să-l învieze, nu pentru că a adormit, ca și cum ar zice surorilor aceluia: „Pentru voi care vă tânguiți acum sunt silit ca pe cel ce a ajuns la limanul cel liniștit iarăși să-l scot prin înviere la viața aceasta cu multe dureri și cu multe valuri de la odihnă la necazuri și chinuri și ispite”. Căci moartea este odihnă bărbatului, precum zicea Iov[3]. Sau mai degrabă a lăcrimat Domnul și pentru stricăciunea care vine firii din pricina păcatului și pentru felul în care neascultarea ne-a gătit nouă moarte în locul nemuririi, pe care am primit-o din neluare aminte.

       Așadar, la fel trebuie să facem și noi, precum am învățat. Căci ce zice înțeleptul? Pentru cel mort plângi, că-i lipsește lumina. Pentru cel nebun, plângi că-i lipsește mintea. Puțin plângi pentru mort, pentru că s-a odihnit, dar viața celui nebun mai rea este decât moartea[4]. Plângi neîncetat însă, dacă-ți stă în putere, toate câte ai greșit spre curățirea din nou a sfântului Botez, întocmai ca niște prunci care, primind sfântul Botez, iarăși îl întinăm prin păcat în viața de după el. Iar dacă lacrima este de prisos pentru tine, cu mila și harul lui Dumnezeu, plângi și pentru tot cel întristat și necăjit prin dragoste sinceră, întristându-te împreună cu aproapele și mângâindu-l pe el. Căci așa ni se poruncește de către Apostol să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei ce plâng[5] și astfel să ne însușim cele ale aproapelui.

      Iar moartea este o datorie comună și necesară, nici nu te teme, nici nu te îndurera pentru ea, tânguindu-te în chip fără de minte, ci pregătește-te pe tine neîncetat pentru călătoria aceea îndepărtată. Seamănă, ca să seceri, luptându-te până ce ai timp (căci nu e vădit sfârșitul), și sârguiește-te până ce nu se închide târgul[6] să-ți neguțătorești mântuirea prin îngrijirea de faptele dumnezeiești și plăcute lui Dumnezeu. Pregătește-te ca un înțelept pentru ieșire și sârguiește mai înainte de sfârșit să placi lui Dumnezeu și să te împaci cu El încă de aici, și nu te întrista pentru moartea la care oricum vom merge, din porunca lui Dumnezeu, peste puțină vreme, mâhnește-te numai pentru păcate, pentru ca dezlegându-le pe ele încă de aici să pleci dincolo curat.

      Nu știi că cei care trăiesc în necredință și în păcate sunt morți și mai înainte de moarte, iar cei ce trăiesc cu credință și în evlavie și virtute, chiar dacă mor, sunt vii? Și nu este al meu cuvântul acesta, ci al lui Hristos care zice către Maria: Oricine crede în Mine, chiar de va muri, va trăi[7]. Căci de când Hristos a fost socotit între cei morți, somn s-a făcut moartea pentru cei credincioși, trimițându-i la viața cea de dincolo. Căci nu sunt basme cele ale noastre. Dacă ești creștin, dacă și crezi în Hristos, arată-mi credința ta din fapte[8]. Dar cum mi-o vei arăta? Dacă disprețuiești moartea. Iar dacă te temi de moarte, nu te deosebești cu nimic de necredincioși. Căci numai aceștia tremură înaintea ei și se tem, ca unii care urmează să fie trimiși prin ea în osândă, așa cum ei nu știu. Dar tu, cel ce umbli pe cale spre mai bine și care ai nădejdea învierii, și a Împărăției cerurilor și a vieții veșnice, ce iertare vei avea, îndrăzneală având la Înviere, dar temându-te de moarte precum necredincioșii?

       Vreți să vă spun pentru dragostea voastră, de unde ne temem de moarte? Nu trăim cu acrivie așa cum se cuvine creștinilor, nici nu dorim Împărăția cerurilor și ne temem de gheena și de moartea însăși, fiindcă îi disprețuim cu ușurință pe toți și pe toate. Dar acum, ne temem de moarte cu o teamă copilărească, în loc să ne temem de păcatul care ne roade conștiința. Aceasta ni se întâmplă nouă nu de la firea lucrului, ci din prostie. Fiindcă dacă am sta și ne-am gândi ce este moartea, niciodată nu ne-am mai teme de ea.

       Așadar, ce este moartea? Este ca o haină pe care o dezbraci. Căci trupul înfășoară sufletul ca o haină. Și pe acesta lăsându-l pentru puțină vreme, la sfârșit iarăși îl vom primi, mai strălucitor, la Învierea de obște a morților. Ce este moartea? O plecare vremelnică, un somn mai lung decât cel obișnuit. Astfel încât dacă te temi de moarte, teme-te și de somn, și dacă te îndurerezi pentru cei ce mor, îndurerează-te și pentru cei ce se nasc. Căci așa cum nașterea urmează firii la fel și moartea urmează firii. Căci stricăcios ești, și stricăcios te-ai născut. Ce este deci de mirare că a murit cel stricăcios și a fost băut paharul de obște. Așadar, să nu te întristeze pe tine cele ale firii, ci cele ale relei alegeri, nici nu îl vei plânge pe cel ce moare, ci pe cel ce trăiește în păcate. „Aceasta este, zice, ceea ce mai ales și noi plângem, și de aceea ne-am temut de moarte ca nu cumva după acestea împiedicați de mulțimea păcatelor, să nu dobândim Împărăția de acolo, ci să fim predați osândei veșnice”.

[Extras din volumul Cuviosul Teognost / Sf. Amfilohie de Iconium, Cuvinte despre pocăință și moarte (Colecția Viața în Hristos, seria Mărgăritare, nr. 1), trad. din greaca veche de Laura Enache, ediție, introducere și note de Pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2014, în curs de apariție]

 

[1]  I Tes. 4, 13.

[2]  Cf. Ioan 11, 35.

[3]  Iov 3, 13, 17.

[4]  Înțel. Sir. 22, 9-11.

[5] Rom. 12, 15.

[6]  Cf. Sf. Grigorie de Nazianz, Carm., I, 2, 33, PG 37, 930.

[7]  In. 11, 25.

[8] Cf. Iacov 2, 18. 

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.