Să ne cunoaștem credința

Georgios Mantzaridis: Este permis jurământul creștinilor ortodocși?

18 Aprilie / Cuvinte duhovnicești

Georgios Mantzaridis: Este permis jurământul creștinilor ortodocși?

 

Jurământul este invocarea lui Dumnezeu sau a unei persoane sfinte sau a unui lucru sfânt pentru confirmarea sau întărirea adevărului unei anumite afirmaţii sau a sincerităţii unei anumite promisiuni. Cel ce se jură invocă adesea şi blesteme asupra sa sau asupra unor persoane dragi lui pentru cazul în care afirmaţia lui este mincinoasă sau promisiunea lui este nesinceră. Dar chiar şi când nu se face o asemenea invocaţie, este de la sine înţeles că cel ce se jură se supune judecăţii lui Dumnezeu şi că este gata să primească orice fel de pedeapsă în caz de neadevăr sau nesinceritate a cuvintelor lui.

În funcţie de conţinutul lui, jurământul este de două feluri: jurământ de întărire a adevărului şi jurământ de întărire a unei promisiuni. Primul este în legătură cu trecutul, iar al doilea cu viitorul. în fine, încălcarea primului se numeşte ψευδορκία („jurământ mincinos"), iar încălcarea celui de al doilea se numeşte ἐπτιορκίa („sperjur").

Jurământul constituie un fenomen ancestral al vieţii sociale şi presupune credinţa în judecata lui Dumnezeu, considerând deci că Dumnezeu sau o putere superioară intervine în lucrurile lumii şi ale oamenilor spre a restaura adevărul sau dreptatea şi spre a fi pedepsite minciuna şi nedreptatea. Aşadar jurământul presupune credinţa religioasă, de aceea nu are sens pentru omul ne-religios. În cadrul toleranţei religioase şi al libertăţii de conştiinţă s-a introdus, însă, şi aşa-numitul «jurământ civil»[1]. Acesta se face prin invocarea onoarei şi a conştiinţei celui ce se jură şi are, în cazul jurământului mincinos sau sperjurului, aceleaşi consecinţe juridice ca şi jurământul religios.

Jurământul în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, în special în decalogul mosaic, se interzice din principiu luarea «în deşert» a numelui lui Dumnezeu:  „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”[2] (Ieș. 20, 7). Acest lucru nu exclude jurământul. Dimpotrivă, îl presupune, dar îl limitează la chestiunile serioase. Ceea ce se interzice israelitului este jurământul mincinos sau mărturia mincinoasă[3]. De asemenea i se interzice să se jure pe numele zeilor păgâni. Jurământul de acest fel, care denotă recunoaşterea acelor zei de către cel ce se jură, este asimilat necredinţei şi apostaziei.

Pe de altă parte, în textele Vechiului Testament, Însuşi Dumnezeu este înfăţişat jurându-Se înaintea oamenilor. Avem, astfel, jurământul lui Dumnezeu către Avraam[4], către David[5] şi către alţii[6]. După cum se ştie, în Vechiul Testament Dumnezeu este înfăţişat ca părându-I rău de anumite binefaceri sau îngăduinţe ale Lui faţă de oameni, din pricina nemulţumirii (ingratitudinii) acestora[7]. Aşadar jurământul lui Dumnezeu, care însoţeşte făgăduinţele şi promisiunile Lui, subliniază, pe de o parte, caracterul irevocabil al hotărârilor Sale şi, pe de altă parte, însemnătatea conţinutului lor[8]. Desigur, jurământul acesta prezintă o anume particularitate. Oamenii se jură pe cineva mai presus decât ei, pe când Dumnezeu, neavând pe nimeni superior Lui, Se jură pe Sine însuşi[9].

În general, aşadar, în Vechiul Testament nu există interzicere absolută a jurământului, fără numai a aceluia făcut în numele dumnezeilor falşi. Jurământul este folosit de oameni sau de Dumnezeu Însuşi față de oameni, din cauza minciunii care predomină în relaţiile sociale ale oamenilor şi din pricina necredinţei sau a împietririi pe care aceştia le dovedesc în relaţiile lor cu Dumnezeu. Este cunoscut şi aceea că în vremurile ce au urmat, îndeosebi în vremea lui Hristos, în societatea israelită jurământul căpătase o asemenea amploare şi formularea lui o asemenea multitudine de forme, încât în privinţa lui se dezvoltase o întreagă cazuistică[10].

Interzicerea jurământului în Noul Testament

În Noul Testament, însă, şi în tradiţia bisericească jurământul este tratat în mod diferit. Hristos, spre deosebire de legea Vechiului Testament şi de practica iudeilor, interzice cu desăvârşire folosirea jurământului: «Eu însă vă spun vouă să nu vă juraţi nicidecum»[11]. Mai mult, precizează că jurământ nu este doar invocarea numelui lui Dumnezeu, ci şi invocarea oricărui, alt nume sau lucru sfânt, ceresc sau pământesc[12]. Aceste cuvinte ale lui Hristos nu au doar sens negativ, ci şi pozitiv. Nu doar că interzic jurământul, dar şi desfiinţează minciuna. Jurământul este de prisos când pe buzele oamenilor da-ul este da şi nu-ul este nu.

Viaţa cotidiană se prezintă, însă, a fi extrem de problematică. Da-ul şi nu-ul oamenilor, chiar şi al creştinilor, nu totdeauna arată adevărul despre lucruri. De aceea s-ar putea spune că folosirea jurământului nu a încetat să fie necesară. Însă o astfel de opinie scontează pe faptul că existenţa unui anumit rău justifică legalizarea altuia. Astfel se omite libertatea de conştiinţă a omului şi se instituie eludarea unei porunci religioase în numele minciunii şi înşelăciunii existente în viaţa socială. Iar dacă această eludare ar duce într-adevăr la combaterea răului social, s-ar putea oarecum justifica din punct de vedere social, chiar dacă din punct de vedere teologic ar trebui condamnată. Dar dacă se întâmplă ca şi răul social să se menţină - ba chiar să sporească - şi porunca religioasă dimpreună cu libertatea de conştiinţă a omului să fie încălcate, chipurile în numele combaterii răului social, este limpede că e vorba de o aberaţie.

Cei care susţin folosirea jurământului remarcă şi aceea că şi în Noul Testament interzicerea lui nu este absolută. Menţionează că există cazuri în care s-a jurat şi Sfântul Apostol Pavel, ba chiar Hristos Însuşi. Şi într-adevăr, când Hristos a fost chemat de către arhiereu să mărturisească sub jurământ dacă este Fiul lui Dumnezeu, a răspuns cu cuvintele «tu ai zis»[13], ceea ce se poate interpreta şi ca acceptare a invitaţiei de-a mărturisi sub jurământ. Dar şi Sfântul Apostol Pavel îl invocă, în anumite locuri din epistolele lui, pe Dumnezeu ca martor al cuvintelor lui[14]. Oare avem aici de-a face cu excepţii de la regula generală a lui Hristos «să nu vă juraţi nicidecum»?

Jurămintele menţionate în Noul Testament diferă fundamental de cele obişnuite. De aceea nu este corectă invocarea lor în justificarea practicii jurământului în cadrul vieţii cotidiene. Jurămintele Noului Testament nu au în vedere chestiuni omeneşti, ci adevăruri referitoare la Dumnezeu Însuşi. Mântuitorul Hristos, răspunzând cerinţei arhiereului de a confirma dacă este Fiul lui Dumnezeu, nu încredinţează aici despre un adevăr oarecare, ci despre adevărul dumnezeirii Lui. Numele Dumnezeului Celui veşnic nu este folosit spre a pecetlui vreun adevăr convenţional, ci adevărul lui Dumnezeu. Aproximativ acelaşi lucru se observă şi în cazurile jurămintelor Sfântului Apostol Pavel. Apostolul lui Dumnezeu şi-L ia ca martor pe Dumnezeu spre a-şi întări adevărul sau autenticitatea propovăduirii şi, în general, al apostolatului său în lume. Şi este relevant că toate aceste cazuri în căre Sfântul Apostol Pavel şi-L ia ca martor pe Dumnezeu sunt legate de mărturisirea voii dumnezeieşti oamenilor. De aceea am putea spune, că jurământul Apostolului este dat în cadrul mai general al insuflării lui dumnezeieşti[15].  

Prin toate câte au fost menţionate aici reiese limpede, credem, că aceste cazuri de jurământ consemnate în Noul Testament au un caracter cu totul special şi nu limitează interzicerea absolută a jurământului, nici nu îndreptăţesc folosirea lui în viaţa cotidiană. Invocarea numelui lui Dumnezeu pentru a întări cuvintele omului este firească atunci când este vorba despre adevăruri dumnezeieşti. Aceasta înseamnă că cel ce se jură trebuie ori să fie insuflat de Dumnezeu, ori să confirme adevăruri pe care Dumnezeu le-a descoperit lumii. În orice alt caz folosirea jurământului constituie încălcare a poruncii dumnezeieşti.

Poziția Sfinților Părinți

Părinţii Bisericii propovăduiesc unanim absoluta interzicere a jurământului[16]. Sfântul Vasile cel Mare menţionează că jurământul a fost interzis o dată pentru totdeauna[17]. La întrebarea cum poate cineva să îi convingă pe ceilalţi dacă ocoleşte jurământul, Sfântul Grigorie Teologul răspunde: prin cuvântul şi purtarea care va încredinţa cuvântul lui[18]. Jurământul mincinos, ca şi sperjurul, este tăgăduire a lui Dumnezeu. Dar aceste infracţiuni - jurământul mincinos şi sperjurul - presupun jurământul căci nu se poate călca un jurământ ce nu s-a făcut[19]. Totodată, însă, cel ce nu se jură nu trebuie nici să ceară altora jurământul[20]. Pe de altă parte, Sfântul loan Gură de Aur observă că jurământul pe Evanghelia care interzice jurământul constituie injurie sau curată nebunie[21]. Sfântul Grigorie Palama respinge, de asemenea, cu desăvârşire folosirea jurământului. Iar pe cei ce s-au legat prin jurământ îi îndeamnă să îşi tină cu credincioşie făgăduinţele, dacă acestea nu sunt potrivnice voii lui Dumnezeu, dar totodată să ceară mila lui Dumnezeu, căci chiar rămânând credincioşi jurămintelor făcute, nu încetează de a fi călcători ai poruncii Lui[22].

Dezbateri mai noi

Aşadar folosirea jurământului în viaţa cotidiană constituie eludare a poruncii clare a Mântuitorului Hristos, care spune «să nu vă juraţi nicidecum». Paradoxal, jurământul este practicat astăzi oficial şi în dreptul bisericesc. Această situaţie inacceptabilă a apărut în Grecia [autorul aduce în discuție practica din BOGr, n.n.] o dată cu fondarea statului elen modern[23]. Din pricina ei a avut loc aprinsa polemică dintre Ikonomou şi Theoclitos Farmakidis. Cel dintâi, urmând învăţătura unanimă, dar şi practica Bisericii, susţinea că nu se cade creştinilor să se jure. Din contră, Farmakidis considera jurământul permis, mai ales dacă statul o impune[24]. Abordând această chestiune, Patriarhia ecumenică editează în 1849 o scrisoare enciclică adresată ortodocşilor de pretutindeni, semnată şi de întâi-stătătorii celorlalte trei Patriarhii istorice. În enciclică este condamnată cu asprime opinia conform căreia credinţa creştină nu interzice jurământul şi credincioşii pot depune jurăminte în tribunale «fără prejudecăţi şi în chip cuvios»[25].

Dar, în vreme ce din punct de vedere teologic jurământul este inacceptabil, în cadrul vieţii sociale sunt susţinute păreri contradictorii. Unii admit utilitatea şi necesitatea lui pentru stabilirea adevărului sau pentru angajamentul moral al omului într-un anumit scop, pe când alţii dezaprobă folosirea lui fie pe motive de libertate a conştiinţei, fie pe motive de demnitate umană. Când, datorită unor motive religioase sau a altor motive, omul nu voieşte să jure, impunerea jurământului constituie nu doar încălcare inacceptabilă a libertăţii lui de conştiinţă, ci şi o jignire legiferată[26]. Pe de altă parte, utilitatea jurământului în stabilirea adevărului este foarte îndoielnică. În legătură cu aceasta Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune: «De crezi că omul este iubitor de adevăr, nu-l sili să se jure; şi iarăşi, de ştii că minte, nu-l sili să jure strâmb»[27]. Cel ce iubeşte adevărul spune adevărul şi fără a fi presat de jurământ, pe când mincinosul nu ezită, să recurgă la minciună chiar şi când se jură, încât adaugă minciunilor lui şi jurământul mincinos sau sperjurul.

Hristos Andruţos, deşi nu considera absolută interzicerea jurământului în creştinism, admitea că jurământul este o prevedere juridică apăsătoare, care trebuie anulată. Ca măsuri pentru desfiinţarea treptată a jurământului propunea următoarele:

a) Să fie desfiinţat întâi de toate jurământul de profesie şi să fie înlocuit cu fraze simple, care să asigure că angajatul îşi va săvârşi îndatoririle lui cu onestitate şi conştiinciozitate.  

b) Jurământul să fie limitat la chestiunile extrem de serioase, să nu fie impus în chestiuni financiare şi să fie depus cu toată seriozitatea cerută.  

c) Oamenii să fie liberi să jure sau nu[28].

Cea de-a treia dintre aceste măsuri, care în ultimă analiză le face de prisos pe cele două anterioare, fusese deja prevăzută în Constituţia din 1975 a statului elen. În conformitate cu aceasta, nici un cetăţean grec nu trebuie obligat să jure, când convingerile sale religioase interzic jurământul[29]. Şi prevederile articolelor 220, § 2 din Codul Penal şi 408, § 3 din Codul Civil dau tuturor celor cărora religia lor nu le îngăduie jurământul dreptul să nu jure, dar să dea asigurarea celor spuse de ei prin invocarea onoarei şi a conştiinţei lor. Acelaşi lucru e valabil pentru toţi cei ce nu aparţin nici unei religii. Dar, într-un mod curios şi anticonstituţional, dreptul acesta nu se recunoaşte creştinilor ortodocşi, când aceştia declară că aparţin unei religii care interzice jurământul. De aceea a fost reliefată de către mulţi necesitatea adaptării respectivei legislaţii la Constituţie[30], în vreme ce din 1998 s-a elaborat o lege în acest sens prin decizia Consiliului de Stat (Nr. 2601/1998). Nu putem să nu menţionăm aici şi lipsă unei autorităţi bisericeşti în acest sens, care să rezolve chestiunea. Simpla ei declaraţie că Biserica Ortodoxă interzice jurământul ar fi suficientă pentru desfiinţarea impunerii lui.

Dar din 16.09.2001 articolul 48 al Codului Civil a fost înlocuit cu articolul 14 al legii Nr. 2915/2001, care la paragraful 7 hotărăşte ca martorul care trebuie să jure să fie întrebat dacă preferă să dea jurământ religios sau jurământ civil, fără a-şi declara religia. Astfel că şi creştinul ortodox poate declara «pe onoarea şi conştiinţa» sa adevărul depoziţiei sale.

Extras din: G. Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, trad. C.C. Coman, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 383-390.

 

[1] Cf. V. Antoniadis, Ἐγχειρίδιου κατὰ Χριστὸν Ἠθικής, vol. 2, Constantinopol, 1927, p. 205.

[2] Ieș. 20, 7. Cf. Deut. 5, 11.

[3] «Nu vei mărturisi mincinos împotriva aproapelui tău mărturie mincinoasă» (Ieş. 20,16; Deut. 5,11). «Nu vă veţi jura strâmb (ἐπ’ ὰδίκῳ) pe numele Meu şi nu veţi pângări numele cel sfânt al Dumnezeului vostru» (Lev. 19,12). A se vedea şi Maleahi 3,5.

[4] «Juratu-M-am pe Mine Însumi, zice Domnul, Cel pentru Care ai făcut cuvântul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău cel iubit pentru Mine, că binecuvântând te voi binecuvânta pe tine, şi înmulţind voi înmulţi sămânţa ta...» (Fac. 22,16 ş.u.).

[5] «Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda» (Ps. 131,11).

[6] Cf. Deut. 6,18; Amos 4,2; 6,8. Isaia 45,23 ş.a.

[7] Cf. I Rg. 15,35; I Paralipomena 21,15; Ps. 105,45.

[8] Cf. Ps. 109,4; Evr. 7,20-22.

[9] Cf. Evr. 6,13-6.

[10] Cf. Mt. 5,33 ș.u., 23,16 ș.u.

[11] Mt. 5,34.

[12] Mt. 5,34-37.

[13] Mt. 26,64.

[14] Cf. Rom. 1,9; II Cor. 1,23; Gal. 1,20; Filip. 1,8; I Tes. 2,5.

[15] Cf. II Cor. 1,15 ş.u.; Sf. Grigorie Teologul, 'Έπη ἠθικά, PG 37, 806.

[16] Cf. Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Apologia 1,16,5; Sf. Vasile cel Mare, Epistola 199, 29, PG 32,725AB; Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la sfintele Paşti, 45,17, PG 36, 648B; Sf. Grigorie Teologul, 'Έπη ἠθικά 24, PG 37, 790; Sf. Isidor Pelusiotul, Epistola 1,155, PG 78,288A.

[17] Cf. Sf. Vasile cel Mare, Canonul 29.

[18] Cf. Vezi Sf. Grigorie Teologul, 'Έπη ἠθικά, PG 37, 940.

[19] Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, La Cântarea Cântărilor 13, PG 44,1040A; cf. Sf. Grigorie de Nyssa, La Cântarea Cântărilor 13, PG 44,1040A.

[20] Cf. Sf. Isidor Pelusiotul, Epistola 155, PG 78, 288A.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Εἰς ἀνδριάντας 15, 5, PG 49,160: «Tu, dar, dacă nu de nimic altceva, ruşinează-te măcar de cartea pe care ne-o pui înainte spre jurământ. Ia Evanghelia, pe care luând-o în mâini porunceşti a ne jura, deschide-o, şi ascultă ce zice Hristos despre jurăminte, fugi şi te depărtează. Deci ce zice despre jurăminte? „Iar Eu vă zic: nu vă juraţi nicidecum”; iar tu pe legea care opreşte jurământul - tocmai pe ea - te juri? O, ce hulă! O, ce obrăznicie! Faci aceasta ca şi cum pe legiuitorul care opreşte uciderea - tocmai pe el - l-ai lua aliat poruncind săvârşire de măcel».

[22] Sf. Grigorie Palama, Δεκάλογος τῆς κατὰ Χριστὸν  νομοθεσίας 3, ed. P. Hristou, Γρήγορίου τοΰ Παλαμά, Συγγράμματα, voi. 5, p. 254-255. Pentru opiniile asupra jurământului ale scriitorilor greci din perioada stăpânirii turceşti, a se vedea V. Kalliakmanis, χρήση τοῦ Δεκαλόγου στήν Τουρκοκρατία, Tesalonic, 1988, p. 108-117.

[23] Cf. Τ. Griţopoulos, „Περί ὅρκου”, Ἀρχεῖον Ἐκκλησιαστικοῦ καὶ Κανονικοῦ Δικαίου, 7, 1952, Atena, 1952, p. 115 ş.u.

[24] Cf. Th. Farmakides, Περί ὅρκου, Atena, 1849; Sf. Nectarie Kefalas, Mitropolitul Pentapolei, «Περί ὅρκου», Θεολογικαὶ μελέται, ed. Tit Mateiakis, mitropolit al Paramythiei, Atena, 1990, p. 61 ş.u.

[25] G. Rallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, vol. 5, Atena 1855, p. 617, ş.u.

[26] Cf. Hr. Andruţos, Σύστημα Ἠθικῆς, p. 340; vezi şi notele de la pp. 341- 343.

[27] Sf. Ioan Gură de Aur, Εἰς ἀνδριάντας 15, 5, PG 49, 161.

[28] Cf. Hr. Andruţos, Σύστημα Ἠθικῆς, p. 341.

[29] Cf. art. 13, § 1.

[30] Pentru mai multe, amănunte a se vedea: G. Arvanitis, Ποινικὰ Χρονικὰ, 29, 1979, pp. 179-182; G. Mantzaridis, «Τό πρόβλημα τῆς επιβολῆς τοῦ ὅρκου», Μελέτες, nr. 5, Tesalonic, 1979, pp. 116-122; Ε. Magiunea, Τό πρόβλημα τοῦ ὅρκου, Atena, 1979; Ε. Krustalakis, «Ἡ ὑποχρέωση ὁρκοδοσίας ἐκείνων ποὺ πρεσβέβουν τη χριστιανικὴ θρησκεία μετὰ τὸ Σύνταγμα τοῦ 1975», Δίκη, 11, 1980, pp. 3-33; G. Printzipas, «Ὁ δικονομικὸς ὅρκος καὶ ἡ ἀντίθεσή του προς τὸ Σύνταγμα», Δίκη 11, 1980, pp. 33-34; S. Papatemelis, Τὸ ζήτημα τοῦ ὅρκου, Tesalonic, 1981; D. Atanasopoulou, Τό ἀπαράδεκτου τοῦ ὅρκου, Atena, 1994.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.