Meditaţie la proiectul noii biserici din cartierul Copou din Iaşi

Veghea temeiurilor şi întemeierea veghii.

11 Ianuarie 2014 / Noua biserică / Petre Guran
Foto: Daniel Bejenaru, 2011 Foto: Daniel Bejenaru, 2011

Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul” (Matei 25, 13)

  „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41)

Tradiţia

„În noţiunea ei pură, Tradiţia nu este nimic formal. Ea nu impune conştiinţei omeneşti garanţii formale ale adevărului de credinţă, ci face să descoperim evidenţa lui interioară. Ea nu este conţinutul Revelaţiei, ci lumina care îl revelează; ea nu este Cuvântul, ci suflul viu care ne face să auzim cuvântul în acelaşi timp cu tăcerea care iese dintru El; ea nu este Adevărul, ci
o comunicare a Duhului Adevărului, în afara căruia nu putem primi Adevărul. ...

Am putea defini noţiunea pură a Tradiţiei spunând că ea este viaţa Duhului Sfânt în Biserică, comunicând fiecărui membru al Trupului lui Hristos putinţa de a înţelege,

de a primi, de a cunoaşte, Adevărul în lumina care-i este proprie, şi nu numai lumina naturală a raţiunii umane.”

 (Vladimir Lossky, «Tradiţia şi tradiţiile», în volumul După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Bucureşti, 1998, p. 145)

Jocul de cuvinte şi de sensuri bazat pe „veghe” şi „temei” introduce şi explică necesitatea unei îndelungate meditaţii înainte de a purcede la construirea unei biserici. Actul de veghe, la care îndeamnă Mântuitorul, transformat liturgic în slujba privegherii şi de fapt în ciclul liturgic care acoperă ziua întreagă, săptămâna întreagă şi anul întreg, este în cazul unei noi întemeieri încercarea de a răspunde cu precizie şi profunzime la întrebările: de ce şi pentru cine se întemeiază o biserică? Cu gândul, cu compasul şi, în cele din urmă, cu mistria, este vorba de a lua seama la piatra din capul unghiului, aceea de care constructorii neîndemânatici se sfarmă sau care îi striveşte (Matei 21, 42-44). Dacă veghea / priveghiul din citatul evanghelic s-a transformat în ciclul liturgic desfăşurat în biserica înţeleasă ca obiect întemeiat, atunci putem vedea la origine rugăciunea ca temei de credinţă transformându-se în temelii. Faptul că în limba română două sinonime şi familiile lor de cuvinte care exprimă raţiunea unui lucru, şi anume „temei” şi „rost”, au şi un înţeles legat de construcţie, arată cât de mult seamănă actul gândirii cu actul de construcţie. Pornind de la această afinitate logică şi semantică nici actul de construcţie nu se poate lipsi de meditaţia asupra temeiurilor.

Trei premise

În arhitectura bisericească nimic nu este canonic dacă nu este întemeiat pe rugăciune şi împărtăşanie. A copia, la o scară diferită, un model de arhitectură bisericească veche nu poate transforma zidurile acelea în lăcaş al lui Dumnezeu. Încerc să răspund aici la întrebările enunţate mai sus. Nu mă voi referi la consacrarea rituală a locului şi clădirii, ci la faptul fundamental că biserica este în primul rând comunitatea în rugăciune. Zidu-rile îmbracă comunitatea, regăsită în sensul grecescului ecclesia, precum „lumina Îl îmbracă pe Dumnezeu” (Ps. 103,2). Comunitatea locală a creştinilor este trupul mistic al lui Dumnezeu. Biserica este astfel îmbrăcarea în lumină a acestui trup. „Lumina” este primul cuvânt care caracterizează clădirea unei biserici. Rolul acesteia este atât simbolic, cât şi funcţional.În orice fel ar fi clădită biserica, pornind în ordinea vechimii monumentelor arhitecturale creştine, de la acel Domus ecclesiae[1] din cetatea Dura Europos (sfârşitul sec. II) şi până la bisericile zilelor noastre, ea a fost şi trebuie să fie o haină de lumină. Haina aceasta de lumină poate fi întruchipată însă în mai multe feluri, pe o gamă largă de soluţii artistice, de la bisericile rupestre în care se strecoară doar un firicel din lumina zilei şi în care întunericul simbolizează „tenebrele supraluminoase” despre care vorbeşte Dionisie Areopagitul, până la peretele străveziu al tamburului cupolei bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol sau până la structura diafană, dominată de ferestrele vitrate, a unei catedrale gotice. Primul studiu pe care trebuie să-l facă arhitectul unei biserici este un studiu despre lumină. Este premisa numărul 1 pentru a se afla în canon. De aceea canonul arhitectural este teologic. Studiul respectiv înseamnă articularea unui discurs teologic pornind de la felul în care se distribuie lumina în spaţiul liturgic.

Premisa numărul 2 presupune o meditaţie despre Dumnezeu „făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute” (Crezul de la Niceea). Întreg Psalmul 103 poate fi un ghid poetic pentru construirea unei biserici. Precum a clădit Dumnezeu tot cosmosul şi toată făptura astfel trebuie să întemeieze şi omul lăcaşul Domnului pe pământ. Cum se face însă văzut Făcătorul? Prin Fiul: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Astfel, în activitatea lui con-structoare, arhitectul de biserici trebuie să fie un Hristomimet, un imitator al lui Hristos, „prin care toate s-au făcut”, după cum spune iarăşi Crezul.

Biserica este de asemenea în lectură simbolică o topo-grafie esenţializată a vieţii Mântuitorului. A predicat Hristos pe Munte, biserica e un munte, a învăţat Hristos prin case, biserica e o casă, a tămăduit pe drum – pe cei zece leproşi – biserica e un drum, a povăţuit lângă puţul lui Iacob, biserica e o fântână, Hristos a propovăduit din barcă, a liniştit furtuna, a pescuit, biserica e o navă, Hristos a murit pe cruce, biserica e o cruce, Hristos a înviat din mormânt, biserica e un mormânt, Hristos prin înălţare a deschis porţile împărăţiei, biserica e o împărăţie. Anume aceşti termeni trebuie oferiţi spre meditaţie arhitectului, iar nu ceea ce citeam nu demult într-o temă de arhitectură bisericească, citez anonim sursa: „biserica trebuie să aibă altar, naos, pronaos, pridvor, trei turle, pangar şi loc de lumânări”, pe lângă termopane şi cruci din neon, aş nota cu ironie tristă după ce am observat frecvenţa acestor elemente de design modern în bisericile noastre din ultima vreme. Dacă biserica nu e mormânt, nu are nici altar, dacă nu e navă nu are nici naos, dacă nu e împărăţie nu are nici porţi împărăteşti.

Dar cum se actualizează prezenţa lui Hristos printre noi? Prin rememorare (anamnesis), adică citirea Scripturilor, prin rugăciune, adică aducerea înainte (anafora). Apoi vine Dumnezeu către noi, prin cuvânt, prin epicleză, prin împărtăşirea din Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Premisa numărul 3: proiectul unei noi biserici trebuie să pornească de la întemeierea liturgică a unei comunităţi. Spun aceste lucruri fiindcă există riscul de a ne opri la forme goale. Pentru ce oare îi certa Hristos pe farisei? Nu pentru formalism? Să nu luăm azi seama la acel „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.” (Matei 23,25.27)

Pentru a evita formalismul ar trebui studiată relaţia dintre lăcaşul de rugăciune şi comuniune şi cel ce se roagă în el. De aceea este important ca presbiterii şi diaconii, care şi-au asumat sarcina de a îndruma o comunitate creştină, să răspundă întâi la întrebările: de ce vine creştinul zilelor noastre la biserică, când vine la biserică, cum stă în biserică, cum se roagă?

Trei teme de arhitectură

Temeiul rugăciunii comunitare este îndemnul Mântuitorului: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20). De aceea biserica este în primul rând adunarea credincioşilor în jurul lui Hristos. Prima temă de arhitectură este cum se creează un centru în care să se afle Hristos.

Hristos din mijlocul oamenilor însă este deopotrivă Hristos întrupat, a Cărui prezenţă este rememorată liturgic prin anamneză, dar şi Domnul slavei, prezent în tot şi în toate, căci „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4,24). Biserica este deopotrivă casa lui Petru, unde Hristos o vindecă pe soacra lui Petru şi pe slăbă-nogul care este coborât prin acoperiş (Matei 8,14-16; Marcu 2,1-7), casa lui Lazăr, unde Hristos primeşte ungerea cu mir (Ioan 11,1-45 şi 12,1-11), şi casa vameşului Zaheu (Luca 19,1-10), în care se adună cu ucenicii şi cu toţi ceilalţi şi îi învaţă; dar biserica este şi Muntele Tabor, în care Dumnezeu Se dezvăluie treimic în Slava Sa, şi tron de Judecată şi împărăţie şi ospăţ al împărăţiei cerurilor (Matei 8,11).

A doua temă pentru arhitect este să întruchipeze / înfăţişeze realităţi spirituale. Cum? Prin frumuseţe, prin proporţii, prin armonie, printr-o gradare a spaţiului. Să luăm un exemplu din bisericile noastre vechi: Humor, fiindcă este complex şi mai bine prezervat. Arhitectul-teolog a vrut să sugereze apropierea de taina împărăţiei şi „drumul” către Hristos. Astfel creştinul porneşte pe „drum” înconjurând biserica, unde citeşte Scripturile şi profeţiile despre Hristos în iconografia Arborelui lui Iesei, a izgonirii lui Adam din Rai, în reprezentările profeţilor, filosofilor şi Sibilelor. Apoi, intrând în pridvor ia aminte la păcatele sale privind la Judecata de Apoi. Pătrunzând în pronaos învaţă de la martirii şi asceţii reprezentaţi în Sinaxar lupta cu patimile, trecând prin gropniţă moare lumii, stă ca Hristos în mormânt şi se întâlneşte iconografic cu puternicul Arhanghel Mihail, cel cu sabie de foc. În cele din urmă se opreşte în naos pentru a învia la cunoaşterea cea adevărată a Slavei lui Dumnezeu prin ciclul iconografic al patimilor, ce culminează în icoana lui Hristos Pantocrator în turlă. Fiecare spaţiu este delimitat de ziduri şi legat de următorul printr-o uşă îngustă. În plus, la Humor uşile dintr-un spaţiu în altul au fost gândite astfel încât să treacă o singură persoană odată, luând aminte la prag, astfel încât trecerea să fie puternic marcată, subliniind calitatea diferită a noului spaţiu. Pe grosimea zidului dintre gropniţă şi naos este reprezentată imaginea împărtăşaniei Sfintei Maria Egipteanca prin mâna preotului Zosima pentru a defini funcţia încăperii spre care păşeşte creştinul. Ajuns în naos, deşi drumul pare să se fi terminat, abia începe adâncirea misterului fiinţei divine. După cum descrie Maxim Mărturisitorul cunoaşterea lui Dumnezeu în trupul înviat ca pe mişcare dinamică în Dumnezeu, aşa şi creş-tinul se apropie cu frică şi cutremur de porţile împărăteşti pentru a se aşeza la masa împărăţiei, cina cea de taină, împărtăşania. Trebuie să observăm că fiecare spaţiu-etapă este încărcat simbolic pentru revelaţia mistagogică finală. Această soluţie însă a fost gândită pentru o comunitate mică de monahi, de persoane pregătite să adâncească zilnic taina întâlnirii personale cu Hristos prin acest itinerar. Pentru a înţelege că nu putem pur şi simplu adapta acest model, să reflectăm asupra următorului scenariu: dacă mărim de zece ori biserica Humor şi se măresc în consecinţă şi uşile de trecere dintr-un spaţiu în altul, va mai avea cel ce trece singur prin această poartă impresia constrângătoare şi deci creatoare de luare aminte că depăşeşte un prag? În cazul unei astfel de copii modelul ar fi respectat, dar gândirea simbolică s-ar pierde[2]. De aceea orice proiect de arhitectură bisericească trebuie să pornească de la ceea ce trebuie el să exprime şi să supună formele mesajului.

Pentru o biserică dintr-un oraş al secolului XXI în cel fel trebuie descris „drumul” pentru ca vameşii, slăbănogii duhovniceşti, cei ologi la suflet să intre pe această cale?

Pentru toţi aceştia biserica este în acelaşi timp un loc de însănătoşire, cu un termen latinesc sanatoriu, fiindcă „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi, că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”, spune Hristos (Matei 9,12-13). Deci clădirea bisericească trebuie să îi primească pe cei bolnavi sufleteşte astăzi, pe cei ce nu ştiu rânduielile, pe cei ce nu ştiu să se roage, pe cei ce nu ştiu să-şi acopere capul, pe cei ce nu ştiu unde se aprind lumânările. Dar cum sunt multe cămări în împărăţia cerurilor, tot aşa multe cămări sunt şi în această împărăţie pământească, biserica. Biserica parohială în contextul social actual trebuie să asume o puternică notă misionară. A treia temă este deci configurarea spaţiilor.

Un univers aparte

Arhitectul trebuie să ţină seama şi de condiţionarea istorică şi socială a prezentului. O biserică de cartier se adresează virtual unei comunităţi de mii de persoane şi se inserează într-un ansamblu urban complex. Marea suferinţă a oraşelor României de azi este lipsa unui spaţiu public. Această lipsă s-a exprimat prin fenomenul mall-urilor: mari spaţii comerciale, de distracţie şi de socializare, în care oamenii vin să-şi petreacă timpul liber într-o gamă variată de activităţi, de fapt mall-urile au devenit grandioase spaţii publice acoperite. Specificitatea mall-urilor faţă de orice alt ansamblu comercial stradal sau de cartier este de a fi unitar arhitectural, închis de o incintă, complex, având caracterul unui univers în care omul zilelor noastră se scufundă fără a avea un scop precis. Nu e nevoie să fac aici critica mall-ului. Este evident că un asemenea spaţiu este gol spiritual şi alienant, chiar dacă îl întâmpină pe vizitatorul acestui spaţiu cu un mesaj puternic vizual şi acustic. Dar realitatea îl impune ca pe un concurent al oricăror alte forme de agregare, implicit şi al parohiei. Aici se formează găştile de cartier, camaraderiile profesionale, solidarităţile de grup, aici se simte omul alienat al timpului nostru într-un centru, deci un loc semnificativ, dar şi în contact cu o lume mai vastă, spre care deschide iconografia publicităţii şi naraţiunea vizuală a cinematografului.

Pentru a se lupta cu acest monstru al megalopolelor, parohia trebuie să devină şi ea un univers aparte, un centru, un spaţiu de socializare şi de cristalizare a solidarităţilor locale înte-meiate de data aceasta pe un crez în sensul spiritual al vieţii. Biserica parohială, aşa cum o ştim azi, în afara zilelor liturgice se prezintă ca un spaţiu gol şi întunecat, iar pentru cel care nu ştie să se roage, el devine sinonim cu un spaţiu al însingurării, al căderii pe gânduri. Apoi, spaţiile parohiilor noastre sunt adaptate programului de viaţă al vârstei a treia. La ora când tânărul des-creştinat începe să bântuie spaţiile publice parohia noastră liniş-tită doarme ferecată cu multe lacăte.

Când însă e momentul slujirii, spaţiul bisericii contemporane se deschide către stradă nu numai printr-o uşă, ci prin sta-ţiile de amplificare care strigă către străzile indiferente şi grăbite rugăciunile de taină ale creştinilor. Astfel se poate întâmpla ca între certurile a doi şoferi nervoşi să auzi, printr-o aleatorie dis-tribuţie a microfoanelor, ceea ce nu aud de obicei nici creştinii în biserică: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea, ce sunt puse înainte...”.

Slujbele din biserică par omului necatehizat ca o piesă de teatru, la care intră să privească o vreme, şi de unde iese la mijlocul actului liturgic, fără să fi înţeles mai nimic. Acest om necatehizat al secolului XXI nu e primul care pare să facă acest lucru. Sf. Ioan Gură de Aur îi apostrofa pe contemporanii săi că de îndată ce se împărtăşesc părăsesc biserica şi îi acuza de lipsă de simţ comunitar. De vreme ce nu toţi s-au împărtăşit, iar tu pleci e ca şi cum ai pleca de la masă până să fi terminat toată lumea. Dar astăzi cei care ies din biserică nici măcar nu se mai împărtăşesc, ei ies din biserică fiindcă nu ştiu ce se petrece acolo.

De aceea aş spune că o biserică nouă are nevoie să se formeze împreună cu enoriaşii săi. Într-un astfel de început ar sta faţă în faţă biserica şi şcoala catehetică. Alături unul de altul ar sta xenodochionul, trapeza enoriaşilor, locuinţele clerului. Toate acestea ar forma „pridvorul” bisericii, cercul exterior al ansamblului bisericesc. Al doilea cerc spre interior ar fi format de o capelă funerară, o capelă baptismală, o capelă penitenţială (în care ar avea loc spovedania şi îndrumarea duhovnicească), o capelă skevophilakion şi o capelă diaconicon, asigurând fiecăreia dintre activităţile specifice un spaţiu funcţional primitor şi intim. Acesta ar fi „pronaosul”. În centrul acestui univers de credinţă şi iubire s-ar afla Hristos Domnul, nava (naos) care conduce întreg acest complex spre mântuire, iar în mijlocul lui altarul-împărăţie. Spaţiul acesta complex ar comunica prin grădini interioare, lo-curi de răgaz şi de meditaţie, praguri de trecere dinspre furtuna lumii dezlănţuite spre limanul mângâierilor.

În exterior acest complex ar arăta ca o cetate (Iaşiul nu este străin de mănăstirile cetate), devenind misterios şi atrăgător tocmai prin faptul că nu se dezvăluie. Trecătorul trebuie provocat să-şi pună întrebarea: ce e aici? Şi nu lăsat să treacă cu gândul „ştiu ce e aici”. Iar la nivel simbolic putem reitera întrebarea: de ce cetate? Fiindcă orice biserică este un nou Ierusalim.

Reflecţia trebuie continuată în detaliu şi într-un efort colectiv până când biserica se va naşte întâi în imaginaţia tuturor celor care participă la construcţia ei. Şi acest lucru trebuie să se întâmple mult înainte de a apărea primul desen.

O întâlnire, o rugăminte, un îndemn

La aproape un an după ce am scris acest text am revenit asupra meditaţiei în urma unei vizite la Iaşi pe care am întreprins-o în compania arhitectei Ana-Maria Goilav, lector la Universitatea de Arthitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti. Părintele Dragoş Bahrim, director al Seminarului Teologic din Iaşi, instituţie ce continuă tradiţia vestitei Socola, ne rugase, încă cu un an în urmă să ne gândim să îi facem o biserica frumoasă, având hramul Sfântului Maxim Mărturisitorul. Intenţia şi gândul părintelui Dragoş Bahrim erau minunate. El citise eseul meu despre catedrala patriarhală şi se pusese pe visat. Şi visa frumos şi îndrăzneţ.

Răspunsul meu radical la rugămintea părintelui a fost: vă veţi face biserica singuri, prin plural referindu-mă la toţi cei care formează parohia. Adică, principiul numărul unu al consultan-tului: nu vă dau peşte, ci vă învăţ să pescuiţi. Sună puţin tragi-comic „consulting bisericesc” sau mai rău „psiholog de parohie”. Dacă un bancer fără gust, dar inteligent se poate lăsa pe mâna unui arhitect-designer cu oarecare renume pentru a-şi face o casă dichisită (deşi un rezultat mulţumitor nu este garantat nici în acest caz), o comunitate nu poate delega pur şi simplu un arhitect pentru construcţia bisericii sale. Motivul este dat în rândurile de mai sus. Biserica trebuie să se construiască întâi în sufletele celor care o compun. Mai precis luând aminte că fiecare membru al parohiei este o piatră a noii biserici. Biserica nu poate fi un produs ce li se livrează, fiindcă ei sunt acea biserică. Pe de altă parte demersul vizează să elibereze comunităţi şi preoţi vrednici de generozitatea tiranică a sponsorilor ieşiţi din ape tulburi. Şi aici nu vreau să spun că nu ar exista iertare pentru cei păcătoşi, ci că dărnicia lor nu este o apă a botezului, nimeni nu se curăţă pe sine, iar păcatul răscumpărat prin mijloace materiale nu devine un titlu de glorie.

Răspunsul acesta dat părintelui Dragoş Bahrim a dorit doar să elibereze proiectul bisericii din Copou de pseudomor-fozele de care vorbea teologul rus George Florovsky[3], adică de constrângerile unui canon arhitectural închipuit şi lipsit de orice relevanţă teologică. Îmi doream ca preotul şi enoriaşii săi să se bucure de toată libertatea.

Banul văduvei

De aceea singura întrebare legitimă la demararea unei construcţii de biserică este: ce pot face membrii unei comunităţi în sâmbetele lor libere, în vacanţele lor, ce ar putea ei construi cu mâinile lor? Dar mai ales ce se poate face cu bănuţul văduvei? Astfel am ajuns la soluţia materialelor primordiale, a materialelor simple pe care le pune la îndemâna oamenilor pământul din regiunea respectivă. Aceste materiale sunt lemnul, pământul din care se fac chirpici sau piatra de râu. Aceste materiale sunt la îndemâna unei comunităţi şi pot fi întrebuinţate cu o minimă îndemânare de fiecare, tânăr sau mai puţin tânăr, priceput sau mai puţin priceput. Dacă nu ştii să torni beton, nu torni beton, dar dacă nu ştii să calci pământul pentru a pregăti ceamurul, te descalţi şi începi să calci pământul. Principiul este participarea comunitară, în care pentru fiecare este ceva de făcut. Aici se îmbină două referinţe evanghelice: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi „Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 21-24). Aceste două citate deplasează accentul de pe construcţia materială sau locul consacrat spre participarea umană şi conştientizarea actului liturgic, adică a rugăciunii care îi dezvă-luie omului prezenţa lui Dumnezeu.

Cuvântul cheie al acestui demers este sinergie (din greacă) sau colaborare (din latină), adică munca împreună, în comunitate. Construcţia bisericii va fi astfel liturghia de dinainte de liturghie. În comunităţile ortodoxe din Europa apuseană şi din America s-a instaurat tradiţia ca după liturghia duminicală comunitatea să rămână pentru o masă de prânz împreună (tradiţie care vine din Grecia, unde însă liturghia ţinându-se foarte devreme dimineaţa din cauza căldurii, după liturghie se bea un ceai). Această masă comunitară a fost numită simbolic „liturghia de după liturghie”, fiindcă liturghie înseamnă acţiune publică / comunitară.

De la templul lui Solomon şi până la bisericile din vremea împăraţilor, domnilor şi boierilor a rămas tradiţia că cele mai scumpe materiale ar trebui folosite la înălţarea unei biserici. Acestea erau însă bisericile împărăteşti, domneşti şi boiereşti. Este inevitabil să gândim că slava aceasta adusă lui Dumnezeu era în acelaşi timp o proslăvire a ctitorilor. În majoritatea cazu-rilor aceste biserici îndeplineau rolul de catedrală mitropolitană sau episcopală, de loc de ungere al domnilor sau de loc funerar al ctitorilor. Ce se întâmplă însă când o biserică este în primul rând loc al sinaxei euharistice? Să uităm oare că ţăranii îşi făceau biserici de lemn? Să uităm bisericile negustoreşti din cartierele vechi ale Bucureştilor sau ale Iaşilor, făcute cu mijloacele de care dispuneau enoriaşii acelor parohii?

Întâlnirea ce a avut loc în 4 ianuarie 2010 la Seminarul Teologic din Iaşi sub genericul „Atelierul de biserici” a prilejuit o furtunoasă discuţie în jurul unei propuneri arhitecturale prezentate de arh. Ana-Maria Goilav. L-a dezbatere au participat nu numai enoriaşii ci şi preoţi şi arhitecţi din Iaşi. Remarcabil a fost însă entuziasmul cu care au îmbraţişat enoriaşii înşişi demersul de a discuta despre biserica lor. Descopereau cu bucu-rie că este vorba chiar despre biserica lor. Ana-Maria Goilav le propusese o biserică din lemn suficient de îndrăzneaţă în formă ca să nască mirare şi participare la dezbatere.

Au mai avut loc şi alte întâlniri şi discuţii în Iaşi pe tema bisericii şi încet, încet în jurul acestui proiect s-a născut o curiozitate, o dorinţă, o aşteptare. După 1400 de ani Sfântul Ma-xim Mărturisitorul îşi găseşte locul nu într-o biserică imperială, ale căror vremuri au apus, ci aşa cum s-a născut şi Hristos, în căsuţa mică dar vie a unei comunităţi ieşene de la început de secol XXI.

https://www.academia.edu/4260401/P._Guran_A.-M._Goilav_D._Bahrim_St._Maximus_the_Confessors_and_St._Gregory_Palamass_Church_Project_Proiectul_Bisericii_Sf._Maxim_Marturisitorul_si_Sf._Grigorie_Palama_din_Ia%C8%99i

 

[1]Este vorba de o casă cu mai multe încăperi, fiecare destinată altei funcţiuni probabil. Într-una dintre ele avea loc cina euharistică, într-alta iniţierea şi botezul, altele au funcţii mai greu de definit; toate acestea sunt organizate însă în jurul unei curţi centrale. Zidurile exterioare erau fără ferestre, iar toată lumina venea din această curte interioară.

[2]În multe biserici moldoveneşti, zidurile despărţitoare ale naosului şi pronaosului au fost dărâmate în secolele XVIII–XIX pentru a extinde naosul prin contopirea naosului cu pronaosul şi formarea unui spaţiu unificat cu aceeaşi funcţie liturgică, celebrarea euharistiei, adaptat în dimensiuni creşterii demografice.

[3]A se vedea de exemplu Georges Florovsky, Les voies de theologie russe, traduction et notes de Jean-Louis Palierne, Editions L’Age d’Homme, Laussane, 2001, pp. 77-78.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular

You must have Javascript enabled to use this form.